Gărâna 2009 – ziua întâi
Destule probleme pentru subsemnatul, aflat pentru prima dată la vestitul și impozantul Festival Internațional de Jazz de la Gărâna. Toate, desigur, de ordin personal, putând fi încadrate extrem de succint sub un simplu note to self: să nu mai mergi niciodată cu amici care, odată aflați sus pe Semenic, sunt mai mult interesați de grătare și de înecat prin lacuri decât de jazz, și să nu mai pleci de la concerte, depinzând de alții.
La fel de succint, pot spune că ziua de vineri – prima de concerte – a fost total compromisă, rămânând precum un capitol neterminat de roman, sau un fel de reportaj cu greu închegat, prea frugal, incomplet, și din care lipsește taman esențialul. Oricât m-am străduit și mi-am planificat să ajung cu bine și la timp la Festival, alte probleme, întârzieri și ceva din deja-sugeratele priorități complet străine de ce ar ține de jazz – toate mi-au făcut praf “debutul”. Mi-a surâs norocul doar la început, puțin de tot: deși întârziasem o oră și jumătate, am descoperit că ajunsesem … la țanc! Organizatorii au avut o zi de coșmar, și numai ei sunt capabili să explice pe-ndelete ce a mers așa de prost, de concertele au durat până la 4 sau 5 noaptea, pregătirile au fost interminabile, und so weiter… Dar atât noroc, și nimic mai mult! N-am putut sta până la capăt – motivele le las deoparte, regretele sunt inutile. Se zice că concertul lui Terje Rypdal a fost nu doar cel care nu trebuia sub niciun fel ratat, ci și dintre cele neasemuit de frumoase. I will never know…
Impromptus pe teme de Frederic Chopin
Au mai durat pregătirile și după ce am sosit. Puțin șocant, așadar, când, în jurul orei opt și jumătate, în loc să răsune toată poiana a jazz polonez (trupa lui Jagodzinski era programată pe hârtie după “localnicii” de la Jazz de Necaz), cei trei artiști încă mai făceau sound-check-ul, pararel cu o sumedenie de alte reglaje. Am imortalizat în poză o scurtă “incălzire” facută de trio, în timp ce pe o scară, puțin deasupra pianului, se meșterea sus la un reflector. Publicul se formase deja în număr mare, tipic unui (în mod normal) act secund din cadrul unei zile de concerte, totuși aerisit, vorbăreț, distras sau relaxat. Schimbarea au dat-o – deși tot în mijlocul unei mici agitații care nu putea să însemne nicidecum că toate s-au rezolvat – Marius Giura și primarul Brebului Nou – acesta din urmă incapabil, de emoții, să dea formă unui discurs – deschizând oficial Festivalul. Stângăciile persistă, membrii trio-ului din Polonia coboară de pe scenă, doar ca să urce din nou peste câteva secunde, anunțați de omniprezentul F. Lungu (tradițional Moșu, dar eu, boboc gărânez, nu m-am acomodat încă îndeajuns de mult cu porecla).
Andrzej Jagodzinski Trio – adică A.J. la pian, Adam Cegielski la bass și Czeslaw Bartkowski la tobe – a fost așadar “trupa de încălzire” – și e ultima oară când folosesc expresia asta urâtă, mai ales că toate cele trei zile ale Festivalului au debutat, calitativ, în plină acțiune. Se pare că au concertat și la Bucuresti (Green House), cu câteva zile înainte de a veni la Gărâna. Cu 16-17 ani vechime, artistul și trio-ul deopotrivă și-au format o bună reputație. În ce privește recitalul oferit, conceptul său major (“Chopin & Jazz“) a părut la prima vedere, și în condițiile în care nu știai nimic despre trupă (eu mi-am facut research-ul post-Gărâna), interesant. Totuși, acest flirt cu cele mai cunoscute și iubite miniaturi ale lui Frederic Chopin are nu numai rădăcini puternice, ci o foarte curioasă fluiditate în mentalitatea trupei. Primul lor album studio, în 1993, s-a numit exact Chopin, iar de-atunci, multe albume live (Chopin-Live At The National Philharmonic, 1995; Chopin Once More, 1999; Chopin – Metamorphosis, 1999 și, recent, Chopin [Sonata b-moll], 2008/9], afirmă, în același registru, marea afinitate a trupei. Un motiv în plus sunt și studiile făcute atât de Jagodzinski cât și de Cegielski la Academia de Muzică din Varșovia. Singurul lucru supărător s-a regăsit în prezentarea făcută, în mod tradițional, de Lungu: “Chopin – primul pianist de jazz“. Te face, în cazul acesta, să te intrebi cum rămâne cu Liszt…
Departe de mine să doresc a diseca întregul concert și mai ales conceptualitatea sa puternică – totuși iată-mi impresiile. A fost, în primul rând, un jazz bun, plăcut, frumos modelat. Playlist-ul s-a limitat la transcripții ale unor piese arhicunoscute și relativ scurte (din ciclul de dansuri, de la preludii la poloneze, plus studii), departe deci de ceva nespus de ambitios, precum Sonata (integrală) menționată mai sus. Indiferent dacă miezul temelor principale ale lui Chopin au fost preluate și incorporate fidel, transformate inteligent și subtil, sau puternic diluate, miezul a rămas tot acel tipic, intrigant în câteva momente, melismatic și elegant jazz, dictat de interpretul central, Jagodzinski. Romantismul clasic s-a transpus, mai degrabă, într-o notă de eleganță – sau și mai concret, într-un echilibru ce-a estompat atât porțiunile prea molatice, cât și posibilele momente-pivot explozive (lasând aici loc doar pentru un singur moment memorabil). Piesa de început a fost, într-un fel, puternic caracterizatoare pentru stilul grupului – un initio discret, rece, imediat însa dinamizat, cu “tema străină” modificată ușor de către ritmurile percuționistului, urmând improvizația clară, bogată din partea pianistului, cu o replică bună din partea basistului. Punctul culminant s-a consumat aproape de sfârșit, fiind acel “dezechilibru” sugerat mai sus, și practicat printr-o spirală de improvizații, cu mici suspensii, dialoguri sustenuto de cea mai bună calitate și un foarte apreciabil solo tehnic, descătușat prin glissando-uri și alte trucuri, aparținându-i lui Cegielski. Concertul nu s-a încheiat decat după alte două piese – una contrastant de lentă și sensibilă, în timp ce Valsul final a fost mai degrabă, datorită unor accente stridente și a unei ciclități temă-improv. subțiratecă, un mic rebut.
Reacția publicului a fost caldută. Entuziasmat de cele mai bune sau inspirate momente ale trio-ului, dar nedoritor de bisuri, ceea ce probabil spune ceva în sine. Eu, abia odată trecut prin toate emoțiile acestui Festival, mi-am dat seama că, oricât de bine a sunat recitalul lor cu substrat de “clasick”, a fost până la urmă doar atât, în comparație cu restul. Bine.
—-
Dacă A.J.T. au stat în jur de o oră pe scenă, următoarei trupe i-a trebuit aproape tot pe atât să se pregătească. Instalarea pe scenă mi s-a părut destul de rapidă, dar totul a devenit incredibil de complicat odată cu sound-check-ul. Publicul, departe de a fi agitat. Un tur al împrejurimilor. Peste 20 de tarabe de unde puteai să-ți iei aceleași beri, aceiași mici și același porumb fiert (sau prăjit), eventual mai un vin fiert, gustări tradiționale, înghețată sau un porc la rotisor. Straniu, am pierdut din vedere gulașul. În mod cinstit totuși, aproape de scenă au fost terase rezervate pentru artiști, precum și un mic stand de muzică, tricouri și cărti, sau altele cu suveniruri, înflorind din loc in loc. Puțin amăgitor, și nici n-am câștigat prea mult timp cu această plimbare. În replică, puțin timp după ce Jazz de Necaz au început, time was up.
Nu poate ieși o recenzie ascultând numai trei piese (deși, se pare ca asta a însemnat jumătate din concert), dar iată totuși câteva notițe. Nucleul trupei a rămas același, cu Sebastian Spanache la pian și suprem-talentatul Lucian Nagy la saxofon (și un alt instrument mai cu moț, electronic – “ewi”?), însă lucrurile au evoluat foarte mult, de la un cvartet de studenți al “misterioasei” Universități de Jazz din Timisoara, formând împreună cu Nagy “Bright White Line” și cântând în deschideri la festivale de jazz prin 2006, la o trupa completă și complexă în același timp, reunită pentru un concert de vază la Gărâna, indubitabil distinct de orice “gig” local. Firul conducător a rămas, deloc surprinzător, același apetit pentru o muzică explozivă și pentru o infuzie de stiluri, și aceeași (a)dicție manifestată în plan improvizatoric, chiar dacă cu rezultate variabile. Tavi Scurtu, la percuție, a părut mai degrabă pregătit a fi senzația unui concert de rock sau de metal – și a dat tonul unei serii de tobari ”gălăgioși”, Dan Mitrofan la chitară electrică servea permanent replici de virtuozitate. Notabil, bineînțeles, Spanache, oscilând între Bluthner-ul natural și rezonabil de sănătos și “das Fusionklavier”, însă nu și-a depasit nici până azi condiția de fusionist standard, doar entuziast, și de improvizator mai modest. În completarea sextetului, Victor Miclăuș la bas, și vocalista Maria Chioran, cu cea mai vagă performanță posibilă: voce slabă, roluri inexplicabil de minore. Demult apus farmecul refrenurilor vocale ale Florei Purim din 500 Miles High sau Light as a Feather…
Compoziții proprii (Spanache și Mitrofan), playlist foarte scurt, însă piese ireal de lungi, secvențate incisiv în teme precise, învolburate rapid, apoi delicios improvizate, evidențiind, măcar, saltul imens al acestei formații titrate, de la opening band la niște interpreți în toată cinstea, câștigând publicul de partea lor de la prima explozie de ritmuri și sunet. Paradoxal, totuși, nu a fost destul încât să mă mulțumească. Am apreciat stilul lor, dar n-am putut să-l accept drept … stilat. Nagy se remarcă cel mai mult, și-n permanență, și cântă natural, extraordinar. Dar trupa rămâne inegală, si totodată concentrată pe un jazz de nouă generație, care este însă, oricum l-ai privi, accesibil, popular, exultativ-fascinant. Nu i-am ascultat până la capăt, dar chiar și așa, după nici două piese, a treia sonda deja, în mod static, aceeași sursă de adrenalină și de artificii, cu un interminabil dialog liber între principalii artiști. Sentimentul care nu m-a entuziasmat defel, în mijlocul unui spectacol negreșit viu și spumos, a fost că nimic mai presus de așa ceva nu avea sa se petreacă.
Tags: Andrzej Jagodzinski Trio, Gărâna International Jazz Festival 2009, Jazz de Necaz
multumesc.
cu plăcere și stay tuned pentru restul în zilele următoare.