harmonium.ro

[...]

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

John Abercrombie a fost, pe vremuri (acum am devenit un colecționar vicios), unul din puținii artiști pe care nu i-am găsit nici în colectia clasică de vinyl-uri și casete ale tatălui meu, nici făcând legături puternice cu alți mari jazzmeni de care mă îndrăgostisem. L-am descoperit, într-un fel, de unul singur, după am primit cadou unul din albumele sale – cu un titlu clasic: Animato – care mi s-a părut incredibil (o senzație unică, irepetabilă). Treptat, pura curiozitate a rămas în urmă, Animato a cedat locul mai multor albume superioare (capodoperă ar fi doar Gateway, care înseamnă nu doar John, ci și Jan Hammer sau Jack DeJohnette – artiști pe care mă întreb când urmează să îi ascult), iar Abercrombie a devenit un artist de colecție.

Închid paranteza și revin la concert. Multă lume adunată în jurul scenei, multe blitzuri și un veritabil entuziasm, încă de la bun început, dovadă în plus că Abercrombie nu avea mare nevoie de introduceri. Anunțat drept “The Abercrombie Group” (eu am subînteles prin asta ”Quartet”, gândindu-mă puternic la sfârșitul anilor 70s sau, de ce nu, la cel format în acești ultimi ani), ansamblul a fost, până la urmă un trio, cu Joey Baron la percuție – aș zice smuls din grupul Masada al lui John Zorn, dar e totuși un membru autentic al noului ”Quartet” la care am făcut aluzie – și un artist nou, tânăr, admirabil, Thomas Morgan, cântând la contrabas (înlocuindu-l pe Marc Johnson, dar meritându-și toate aplauzele). Regretabilă lipsa violonistului Mark Feldman, care ar fi fost o prezență magnifică.

Pentru început a fost I Should Care (de pe…oh my!, Solar din 1982, cu John Scofield), urmat de mai-proaspătul Wishing Bell (Third Quartet, 2006) – lung, dezvăluindu-și melodicitatea intrinsecă, cu deja-treaze înțepături din partea lui Baron (care muzical se amesteca perfect cu restul instrumentației, dar în concert a fost parcă opus eleganței și ”răcelii” la care se calibrau Abercrombie și Morgan), și un prim joc dens de improvizații lungi, dense, sensibil-acustice melodic sau cuprinzătoare armonic. N-aș putea spune că ambianța a suferit în continuare schimbări majore. Chiar și-așa, Lineup (?) a fost o cu totul altă aventură, pornind de la mici preluări străine de teme, suspensii rafinate, o scurtă scufundare în silentium, și ”modulând”  mai departe înspre dinamici contrariante, repezi și colorat. Piesa a fost un veritabil epic, stins din nou în a doua sa parte printr-un solo grav al lui Morgan, apoi reînviat treptat, cu calm, dar și în mod sincopat, misterios, inconfortabil (Baron pedala deja pe ritmurile unei alte muzici). Un pic copilaroasă melodia de bază, dar nu și măruntele jocuri interioare, care au creat o secțiune de mijloc pretentioasă.

A durat un minut întreg să recunosc urmatoarea piesă – A Nice Idea – mai exact să fiu trezit de leitmotivul ei absolut superb, de care m-am îndrăgostit la prima ascultare a albumului Cat ‘n’ Mouse. Aici, în acest visător, ambiental și lung “vals”, ar fi fost perfectă contribuția lui Feldman (melodia vie a viorii a fost, desigur, preluată de sunetul liniștitor al chitarei). O piesă incredibil de frumoasă și melancolică – și n-am cum să nu recunosc că îmi este una din piesele mele cele mai dragi. Mare păcat de intrarea…Afroditei Turismului, în miez de piesă excelentă, cu tot fastul mediatic și o furie a publicului stârnită cum nu se poate mai prost (expresia perfectă: ”You should have seen the look on Abercrombie’s face!”). Nu insist, nu merită. A doua parte a concertului s-a întors la o atmosferă de salon și la un jazz de atmosferă, cu mici ornamente și o mare aură armonică, mai exact cu Trio, în care detaliul de marcă a fost un nou solo sec, una corda, al lui Morgan, convertit doar în dialog cu romantismul lui Abercrombie, apoi cu o piesă somnoroasă, simplă (până și Baron mângâia talgerele), ca piesa de final să se desfășoare sub un reviriment percuționistic, un început de dans fin și un fior de improvizații robust, impresionant, cu un gateway înspre cel mai debordant solo al lui Baron, și o codă scurtă, vivace. Muzică minunată, dar neliniște în public, datorită cerului brăzdat de fulgere. Encore, desigur, prelungind cu încă o melodie frumoasă idila petrecută în compania unui jazzman clasic.

Aș fi vrut sa povestesc toate acestea ceva mai rafinat, sau dând de înțeles că aș fi asistat la un spectacol incredibil de esoteric. Din punct de vedere muzical, Abercrombie nu este pluri-artistic, însă cugetă de minune asupra esenței muzicii ce-i poartă semnatura și întreaga pasiune. Pe scenă, în contrapunct cu bravura și extazul unui percuționist precum Baron, cu o bogată experiență în diferite stiluri, de la art pop la avant-garde jazz, Abercrombie a fost încontinuu solemn și concentrat, cântând cu ochii închisi și usor aplecat asupra instrumentului. Un spirit viu și imperturbabil al jazz-ului de acum câteva decenii bune. Într-un Festival ispititor de divers, Abercrombie a facut jazz pur.

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.