harmonium.ro

John Abercrombie a adus cu sine furtuna (de)mult prognozată, ce s-a plimbat, se pare, de-a lungul întregului Banat până să ne strice petrecerea din Poiana Lupului. Odată ce concertul maestrului s-a încins tot mai tare, și dincolo de dealuri, pe cerul până atunci în permanență senin, se vedeau acum semne luminoase, tot mai frecvente, ale urgiei predestinate. Zise un om atunci ”vezi-ți de treabă, că nu va ploua”. Speram mult să fie la fel de inspirat precum tatăl meu, care deseori râde sfidător în fața furtunii și reușește astfel s-o și alunge. N-a fost să fie. Nici nu ne-am tras răsuflarea după ce Abercrombie Trio și-au terminat încântătorul spectacol, că furtuna s-a rupt cu nonșalanță deasupra noastră. În câteva secunde, totul s-a năruit. Karma, nu-mi imaginez că se poate eticheta altfel.

Cinstită cu o rupere de nori și un spectacol de lumini pe măsură (chiar așa a fost ulterior etichetat de artiștii norvegieni – ”a wonderful lightshow”), arena muzicală a ajuns să fie paralizată mai mult de o oră. Festivalul și-a pierdut mai mult de jumătate din public. Pe la terase, adapostiți, majoritatea continuau să se simtă bine, alții își căutau în continuare o scăpare, dar momentul – pare-se rareori lipsit de la Festival – era savurat. Pe scenă, totul s-a suspendat și s-a împachetat, iar organizatorii au rămas, într-o ternă așteptare, pe scenă. Ultimii artiști ai serii, Helge Lien Trio, prin preajmă și ei. Totuși, precum cei de pe scenă au rămas pe poziții, și cei răbdători au început să simtă, odată cu scurgerea orei, cum marea răsplată se apropie. Peste puțin timp, euforie. Furtuna slăbise și își marca sfârșitul, Helge Lien se plimba pe scenă, salutând uralele publicului. Organizatorii s-au chinuit să monteze totul la loc, până când au renunțat complet, sub presiunea unei mulțimi deja nerăbdătoare. O impresionantă comuniune între public și artiști s-a produs. Helge Lien Trio a cântat virtualmente unplugged, iar ascultătorii –  în mare parte beți de fericire – s-au strâns lângă scenă pentru a-i asculta.

Impresiile s-ar putea încheia așa, contând pe cât de admirabil a fost gestul trupei de-a rămâne și a cânta, cât și pe replica de-o mare recunoștiință dată de toți oamenii prezenți, creându-se, astfel, unul din cele mai neobișnuite, deloc planificate și deopotrivă apreciate momente ale Festivalului.

Muzical însă, am fost cuprins, chiar doborât de pragmatism, deoarece, indiferent de condițiile create și (de la un moment dat încolo) total neprevăzute, concertul trio-ului Helge Lien fusese numit (pardon, anunțat) drept posibilul moment stelar al Festivalului. Mărețele, clasicele nume și-au meritat cu prisosință întâietatea, însă aici vorbim de o trupă contemporană, oarecum chiar nouă. Cu toate marile prefețe dedicate în program și în avancronici, în mod  exclusiv, acestor norvegieni, cu tot renumele și toate premiile cu care s-au încărcat ei până în acest moment, și cu toată acea intrigantă apreciere pozitivă ce-a reușit să-i înconjoare în mister pentru mine, acest Trio a devenit cu adevărat momentul-himeră pe care îl asteptam cel mai mult. Sâmbătă seara, sau duminică dimineața, după concertul lor inedit și redus la împrejurări speciale, am plecat dezamăgit.

De ce ajung să-i numesc, oarecum vituperant, “epigoni”? Fiindcă promisiunea unei muzici deosebite s-a năclăit în ceva ce a sunat mai degrabă simplu, down-to-earth. Marea comparație decurge între Helge Lien Trio și Esbjörn Svensson Trio. La nivelul muzicii, acest lucru este mai mult decât plauzibil. Sunetul liric al muzicii, ușoara reverie și acel suspans de surround al pieselor, stilul nu-jazz sau înclinația spre un nucleu de jazz creat din alte stiluri, desigur și instrumentația, calibrată în forma clasică de trio – toate reamintesc necontenit de E.S.T. și de mostenirea pe care au ajuns ei să o lase, vreme doar de un deceniu și jumătate, în calitate de trendsetters, pe de-o parte, și artiști de vârf, pe de-altă parte. H.L.T. nu sunt epigoni fiindcă au apărut dupa E.S.T. și nici fiindcă și-au format un gust și un stil periculos de apropiat, ci fiindcă oferă întocmai o muzică net inferioară, simplistă și străvezie, concentrată însă nu interiorizată, călduroasă însă nu prea emoționantă, în care acea explozie și evoluție, simțită la suedezi deja după primele lor 4-5 albume, reprezintă un gol încă neumplut, neanunțat și neexploatat. Revenind la biografia scrisă pentru acest grup de organizatori, obsedant de falsă, cea mai supărătoare comparație ajunge să fie cea dintre Leucocyte, cântecul de lebadă surprinzător de experimental, dramatic, tulburător, progresiv al celor de la E.S.T., și Hello Troll, un album al melodiilor frumoase, interpretat limpede, oarecum succint, inteligent și colorat, totuși rareori expansiv și spectral. Acolo unde E.S.T. au triumfat exclamând “and now for something completely different“, H.L.T. se simt prea comfortabil într-o artă practicată timp de multă vreme. În 2009. H.L.T. se află cam pe unde au fost E.S.T. în 2000, iar Hello Troll – principalul material promovat în acest concert, adăugându-se la el alte piese, care și-au adus același calibru – este cel mult un From Gagarin’s Point Of View.

Helge Lien Trio înseamnă, mai exact, Knut Aalefjaer (aducând puțin prin zâmbet cu Stan Laurel) la tobe, Frode Berg la (contra)bas (semănând cu…Phil Collins!) și Helge Lien, liderul pianist și compozitor al trupei, carismatic și flegmatic deopotrivă. De la bun început o să menționez că cel mai slab artist a fost Knut, timid, răbdător, restras și deloc ieșit din comun în spatele percuției, un “backing artist” al ritmurilor și secvențelor. Pot citi în biografie “tobar dinamic, cu o tehnică rapidă și sigura [...] capabil să atingă un spectru de elemente armonice [sic!, aș zice, n.m.]“. Nimic de acest fel pe scenă la Gărâna. Un singur solo, extrem de scurt, aproape fictiv și intermediar, cu care și-a accelerat într-adevăr adineaori-menționata tehnică veloce, dar nu a creat nimic intempestiv (și asta într-un festival în care mulți bateriști și-au arătat forța, depășind uneori chiar bunul-simț jazzistic). Nici Helge Lien nu m-a încântat în mod deosebit, dar cel puțin aici s-a remarcat din punct de vedere interpretativ, fiind permanent adâncit în gândurile, ritmurile, ecourile sau pulsurile muzicii, legănându-se romantic sau vibrând ușor în tempo de jazz. Minusurile sale au fost însă la fel de notabile, în speță sărăcia improvizatorică, imposibil de clasat drept “memorabilă”, fixismul înrădăcinat în unele tipare și chiar în unele fiorituri muzicale clare și statice – ceva ce reprezintă practic, la scara mică a artistului-cheie, întreaga firavitate a muzicii în sine. Aduc în schimb un pic de laudă lui Frode, care în singurul său moment solistic, a știut să-și atace decisiv instrumentul, și să creeze un solo ascuțit, plucked, comparabil (în sfârșit!) cu improvizațiile picante, attacca ale lui Dan Berglund. Dar – da, ați ghicit – tot cu cel din urmă țin într-un final.

Helge Lien Trio nu au creat un concert/concept rău, modelând în decursul unei ore și ceva o reprezentativă “incursiune” prin Hello Troll, cât și un flashback minor dar vital. Standardul doar se resimte indeajuns de scăzut, atunci când accentul live diferă prea puțin de accentul studio, în sensul unui comfort pentru piese scurte, anecdotice structural, dar crude, fără o înflorire improvizatorică incredibilă. Tot așa, trio-ul s-a acordat exemplar, însă dialogurile solistice au fost indiscutabil un atu uitat permanent în mânecă. “Mixtura între jazzul traditional și improvizatia avangardistă“, mentionată tot în biografie, s-a confirmat doar prin piesa Hallo Troll (care, de altfel, confirmă același lucru și în album), printr-un prolog pe care nu l-aș numi neapărăt ‘avangardist”, ci doar instabil, spontan, disonant, doar că acest prim (și, fatalmente, ultim) semn de expansiune și imbogățire a stilului concertant H.L.T. s-a dezumflat printr-o temă centrală prea ostinantă, negreșit cu o alură mai întunecată și mai misterioasă, totuși la fel de înlănțuită și deposedată de încărcătura unei libertăți spectaculoase – procedeu pe care nu pot să mi-l explic în niciun fel.

Îmi dau perfect seama ca am fost un sour grape într-un public, strident zis, drogat – Cătălin Ștefănescu de la “Garantat 100%” era în al nouălea cer, ceea ce m-a bulversat puțin – însă dacă este să fie totul de gustibus, până la capăt, atunci nu pot decât să spun că jazz-ul caracterizat de Helge Lien Trio nu satură și nu e demn de exclamații.

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.