harmonium.ro

Concertul oferit de Nils Petter Molvaer a fost un moment fără pereche al Festivalului (“un val de inedit”, îl citez iărăși pe “Moșu” – dându-i, nici nu se pune la îndoială, dreptate). Așteptări din nou depășite, nu prin muzică, redată fidel și invariabil, de parcă Molvaer ar cunoaște un singur limbaj, ci în ce privește un întreg sincretism și efectul său remarcabil, capabil să te remodeleze și să se joace cu întregul tău set de valori și plăceri. Sună exagerat, dar numai poezie și euforie s-a scurs prin mine, după o oră și ceva incredibil intensă, în compania acestui artist norvegian. Publicul a fost și el nespus de încantat, prin urmare marcat, prin urmare stârnit, prin urmare curios, prin urmare receptiv…dată fiind mai ales partea provocatoare a concertului, cu mici pietre de încercare și tușeuri mult mai artistice decât cere standardul.

Un al doilea lucru peste așteptări a fost experiența live, un deliciu pe lângă albumele ascultate la căști. Pe scenă, aceeași muzică, și același tipicar Molvaer, au avut puterea să pluseze, vizual și (după un minuscul set de piese comode) auditiv. În primul caz, artistul a supraîncarcat mesajul central al spectacolului, creând un spațiu intim și “răcind” atmosfera, prin două aranjamente speciale: o cufundare în (semi-)întuneric, respectiv un set de proiecții (“efecte speciale”, if you will) mulate pe o redare vizuală a artiștilor în sepia sau în negativ (sau într-un caleidoscop de efecte alternative)  – prin urmare ceva original gândit de acest trio (și numai de el, în toate cele trei zile), dacă nu și incredibil de riscant, la cât de defect (vineri) sau mediocru (sâmbătă) a fost ecranul mare, din stânga scenei. Așa ceva constituie deja un sâmbure extra-muzical, la care mai rămâne de adăugat doar percepția ascultătorului, și cum privește el întregul mesaj – o meditație prelungă, o vedere înspre abis, o deconectare energetică, o contopire cu sunetul și artisticul. De gustibus, în întregime și în permanență. Concertul a fost un pic din fiecare – romantic, cosmic, halucinant, pătrunzător, glacial, psihologic…

Cu gândul de a promova recentul album Hamada (dar începând cu piese vechi), Molvaer a fost însotit de Eyvind Aarset, cel mai trainic colaborator al său (exceptând anul trecut, în albumul Re-Vision) și Audun Kleive, cu un rol deloc facil la percuție. Jan Bang, creditat cu presetările electronice (programming), fie a lipsit, fie a stat lângă tehnicieni – nu sunt sigur. Dacă nu, Molvaer și Aarset au lucrat oricum și la această parte. Nu-mi ascund buna dispoziție de a fi ascultat și asistat la – în proporție de 90% – primul meu concert electronic. Nu-jazz e denumirea tipică sub care Molvaer e încadrat, însa pentru mine, orice a ținut de jazz a fost doar în vocea liber-expresivă a trompetei, redată pe un fond masiv de ambient și electronica – completat/parțial preschimbat în beat prin intervențiile bune ale lui Kleive, și în psihedelic sau soundscape, de Aarset, “omul din umbră”, silențios ca basist, dar răvășitor sau acid cu chitara. De apreciat lipsa unor infuzii orientale sau a altor astfel de amestecuri de esență, variații sau capricii. Molvaer se simte excelent în propria și neschimbata sa expresie, intrinsec dar netransfigurat, inteligent și manierat, intraductibil. Claritatea, vigoarea și reverberația interpretării sale la trompetă ocupă același loc central, insolubil, ca pe albume, dar, prin amploarea proiectului pregătit și modelat (cel putin în afara contextului tuturor pre-ajustărilor), complet și (cuvântul care îmi place în asemenea situații) șlefuit, recitalul său tinde sa cântărească un pic mai mult.

Nu mă mai pronunț asupra setlist-ului, că tot numai Icy Altitude (de pe Hamada) am reținut clar (dar pentru o piesă de cinci minute în original, interpretarea live a fost un exercițiu de dezvoltare și transgresiune, ce nu suportă prea mult comentariu). Schematic vorbind însă, trio-ul a început lent, melodios, ca să dezvolte apoi un ambițios stil epic, ce-a culminat cu o expunere eclectică de aproape jumătate de oră, și a cucerit, progresiv, noi înălțimi. Dacă în prima jumătate eram surprinși și învăluiți în atmosfera creată/regizată, în a doua jumătate eram mișcati de un “psihelectrojazz” integral. Momentul cel mai halucinant s-a produs prin primul bis, o supradoză de electronic mergând înspre noise, de distorsiuni și pierderi de echilibru (sonor), de aprindere și colericitate, cu Aarset în transă, Kleive în varf de formă și Molvaer uitându-și dogma. Al doilea bis (cerut categoric) a închis cercul, revenind la o muzică fină, redusă în artificial, sedentară chiar, cu acea voce exterioară, de alamă, fremătând.

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.