harmonium.ro

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

În ce privește jazz-ul, puriștii pot comenta ce vor (din moment ce par să fie rareori mulțumiți de astfel de abordări), dar șansa unui succes deplin extras dintr-un, teoretic, riscant și limitativ proiect, este întotdeauna la îndemâna celor mai buni muzicieni. Reușita interpretativă este cu atât mai mare cu cât se traversează mult din incipitul clasic în ceva nou, nescris, necompus și necondiționat, ca să se concluzioneze că mult s-a păstrat până la urmă în registrul original. În cazul acesta, ”Bach meeting jazz, achieving Bach”.

Astfel încântă lumea grupul Jacques Loussier Trio.

Cele spuse mai sus sunt însă rumegări muzicale, la capătul unui concert mult mai spontan. Evenimentul a avut loc pe 25 septembrie, încheiind o inedită serie de șapte concerte din cadrul Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” din București, numite ”Classical music in jazz arrangements” (sau mult mai bine zis pe română: ”Teme clasice în prelucrări moderne”). În același stil, dar axându-se și pe alți mari compozitori clasici, au concertat și Lucian Ban, Florin Răducanu, Uri Caine. Swingle Singers au pătruns și în zona pop-rock, în timp ce faimosul violoncelist Yo-Yo Ma a surprins cu un program oriental eclectic. Nu am fost la aceste concerte, încerc doar a lua notă de ele.

Susținut în Sala Mică, Pătrățoasă și Slabacustică a Palatului, în paralel cu concertul simfonic al serii, a fost evident că nu Loussier a avut întâietate. Concertul lui Lucian Ban a fost singurul care nu s-a suprapus cu nimic altceva. Prezența publicului a reflectat într-o oarecare măsură același lucru. Mai mulți erau cei care se îndreptau spre Sala Mare, decât cei care așteptau la colț de Athenee Palace să traverseze și să ajungă la Auditorium. M-am întrebat în schimb dacă cei prezenți au fost mai mult fani de jazz întâlnindu-se cu un idol, melomani ai muzicii clasice răspunzând la tentație, sau, în mod ideal, degustători ale ambelor genuri.

Concentrându-ne în sfârșit asupra ansamblului, este de menționat că se împlinesc 50 de ani de ”Play Bach Trio”, iar Jacques Loussier împlinește în curând 75 de ani (cel mai bătrân artist pe care l-am văzut live !!). Cântând alături de el a fost colegul de trio Andre Arpino, în timp ce Benoit Dunoyer De Segonzac l-a înlocuit pe Vincent Charbonnier la contrabas (dar am impresia că face acest lucru de mult timp încoace). În contrast cu mișcările greu susținute ale corpului, Jacques Loussier chiar uimește în continuare ca interpret și a putut da un recital ”sănătos”, cu momente precise sau flexibile, foarte frumoase sau elegant-calculate. Privind lucrurile din alt unghi, repertoriul propus dă de înțeles că se limitează din ce în ce mai mult la un soi de replay lipsit de reshape. Odată ce te familiarizezi cu alte concerte susținute nu de mult, cum ar fi, să zicem, Play Bach…and more (DVD – 2004!) sau cu ultimele volume de Play Bach, realizezi că, în linii mari, și aranjamentele, și stilul, și suflul brevatat liber nu s-au mai schimbat de o foarte bună vreme. Chiar și în atare condiții, îți poți satisface dorința de a-l vedea pe Jacques Loussier măcar o dată; merită ocazia.

Trio-ul a cântat și în compania ansamblului cameral al orchestrei Bach Collegium München, pentru care însă nu am multe cuvinte de laudă. Prin primul moment al serii, exclusiv orchestral, susținut cu Concertul pentru trei viori în Re major, stângăciile au fost prea supărătoare. Soliști defel străluciți, un contrapunct de voci și forțe dezordonat, o interpretare fără mare rafinament, brută de-a dreptul în sensibila parte secundă – finalul mai concentrat și virid neputând îndulci impresiile amare. Aș reproșa și amplificarea sonoră, deloc necesară momentului pur clasic, mai ales deoarece partida de cello a suit nemilostiv în intensitate, anulând întregul farmec de basso continuo.

Cu J.L.T. la cârmă, lucrurile s-au schimbat subit înspre bine. Odată început Concertul pentru pian și orchestră în re minor, prima impresie a fost și cea vitală. La combinația dintre un pianist solist autentic și un nouveau artiste ce vine cu solo-uri de jazz mai clare și dezinvolte, s-a adăugat și o ”cadență” imensă lăsată pe seama lui Arpino, moment în care străvezimea caldă s-a dispersat în vâltoarea unui percuționist foarte ambițios și dinamic. Altfel, Arpino a găsit mai mult decât bine soluția prin care un instrument străin de muzica lui Bach să fie inclus: fie accentuând foarte inteligent ritmul natural susținut de corzile grave, fie îmbogățind discursul muzical mixt, cu un tușeu de ”lustruire” specific vechii școlii.

Acolo unde în program scria sec ”Jacques Loussier Trio – Plays Bach” mă așteptam sincer la o parte bogată în piese . Programul s-a dovedit în întregime strict (conform unui festival în care puține lucruri rămân neprestabilite), cântându-se doar Gavota în Re major și Pastorala în do minor, dar frumusețea pieselor și-a avut ecoul. Loussier însuși ne-a spus simpatic ”next is something that is not in the program…it is on top of the program” înainte de a reexpune firescul pastoralei în mai multe tonuri. B.D. de Segonzac a încununat momentul cu un solo absolut superb.

Odată cu un nou aranjament pentru trio de jazz și orchestră (Concertul brandenburgic nr.5, cântat și răscântat), toate conexiunile dintre muzica originală a lui Bach și “reinterpretarea” dorită s-au potrivit la perfecție. Cum concertele baroce sunt practic axate în întregime pe un dialog deschis între tutti și piccolo (soliști), nu pot spune că am resimțit așa-zisa versiune jazz nicidecum diferit. Numai partea a doua a avut un efect de răsturnare, pornind de la armonici și ecouri de jazz înspre melodia pură și acel adagio zugrăvit al sursei.

La un concert bun precum cel susținut de Jacques Loussier (mânjit doar de orchestră, cât să fie scăzut un punct întregii prestații), cel mai impresionant a fost să auzi Bach fiind cântat ca Bach, apoi Bach deschizându-se spre jazz dar sunând tot a Bach, și numai apoi stop-cadrurile de jazz, swing, bop sau ritmuri spaniole, mult mai puțin atașate de tulpina clasică. Toate într-o combinație distinsă.

(publicat și pe muzicadevest.ro)

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.