harmonium.ro

Încep prin a spune că nu sînt un fan Garbarek şi, în ciuda notorietăţii de care se bucură saxofonistul norvegian, nu este preferatul meu de la ECM, nici pe departe. I-am ascultat albumele şi este un muzician foarte bun dar cred că este uşor supraapreciat în România. În critica internaţională se află într-o situaţie interesantă, după cum el singur mărturiseşte. Critica de jazz îi evită albumele fiindcă nu le consideră în aria lor de specialitate, cei din clasică la fel, iar de pop-rock nu mai este cazul să pomenesc. Oricum, Garbarek e definitoriu pentru sunetul ECM, promovat cu sîrguinciozitate de Manfred Eicher atîţia ani la rînd (jos pălăria pentru consecvenţă şi verticalitate) iar de problema criticii s-au lovit şi alţi artişti integraţi în această adevărată mişcare. Ca opinie personală şi subiecivă l-am găsit pe Garbarek mult mai plăcut pe albume în care avea rol interpretativ (cum ar fi Witchi-Tai-To, Madar sau Folk Songs) decît pe cele în care era creditat drept compozitor (cu excepţii notabile precum I Took Up The Runes sau Twelve Moons). Spun toate acestea ca să justific oarecum părerea preconcepută care m-a făcut să fiu sceptic şi să nu mă reped să-mi cumpăr bilet. Apoi am ascultat Dresda şi mi-am zis că formula de cvartet poate fi una interesantă iar Bruninghaus şi Katche îmi plac (pe basist nu-l cunoşteam).

Ok, să luăm bilete. Cu cîteva zile înainte am avut curiozitatea să caut informaţii suplimentare şi am descoperit că formula turneului nu-l includea pe Katche ci pe Gurtu. Deja concertul devenea din ce în ce mai interesant. La intrare am ajuns pe la 7.35 şi am aşteptat acolo cîţiva prieteni, colegi de suferinţă. Lume multă, sala destul de plină (abia am găsit la ciupeală nişte locuri prin zona centrală de la parter, noi avînd biletele prin M, pe la balcon). Ok. Concertul a început nemţeşte, fix la ora anunţată. Nenea ăla de la bas (Yuri Daniel, pe numele lui) a fost chiar OK şi s-a achitat destul de bine de sarcina ingrată de a-l înlocui pe Eberhard Weber în Jan Garbarek Group, mai puţin în momentul soloului ceva cam plictisitor şi dezlînat pentru un concert, în ciuda sunetului destul de plăcut obţinut din fretless bass. Grupul a început ezitant, cu cîteva teme chiar agasante pe alocuri în opinia mea, abia pe la a patra piesă cei patru reuşind să ofere şi ceva muzică, să te facă să ţii ritmul cu piciorul. Aici intervine playlistul care mie unul mi s-a părut foarte nepotrivit. Puteau începe cu ceva mai mobilizator, mai de concert, nu cu muzică de film şi experienţe sonore. În fine, poate asta a fost viziunea artistică a producătorului turneului. Am avut parte şi de largi momente solistice din partea celorlalţi membrii ai grupului (exceptîndu-l pe Garbarek), unele foarte gustate de public.

Din păcate, atmosfera s-a încălzit brusc abia în momentul în care a evoluat solo Trilok Gurtu şi a oferit un minirecital de percuţie entuziasmant atît prin tehnica instrumentistului cît şi prin instrumentele alese într-un mod spectaculos. A utilizat o gamă largă de mijloace de expresie, iar pe mine personal m-a lăsat în extaz cînd a improvizat un scurt cîntecel fluierat şi murmurat, la propriu, în două cowbells pe care le apropia şi depărta pentru a obţine nişte efecte sonore extraordinare. Nu vreau să mai amintesc decît pe scurt despre verva sa la cei 58 de ani, de timbrul instrumentelor de percuţie (mai ales al premierului şi al crash-cinelului folosit pe post de ride). Apoi au urmat cîteva dialoguri la cald foarte frumoase cu Garbarek la fluier şi cu basistul, iar piesa următoare a continuat în acelaşi ton, mergînd tot pe principiul bate fierul cît e cald. Din păcate concertul s-a încheiat în scurt timp şi nu pot decît să rămîn cu regretul că altfel ar fi decurs totul dacă primul moment solo ar fi fost acesta şi nu cel al basistului, dar şi cu încîntarea de a-l fi văzut, din nou, pe Gurtu evoluînd într-o formă de zile mari (mă refer la concertul absolut senzaţional pe care l-a avut în aceeaşi sală prin 2004). Au cîntat peste două ore, destul de mult, dar totul a căpătat coerenţă abia în ultima treime. La bis a fost ceva dulce, cam şlăgăros, una din piesele care mi-l fac pe Garbarek antipatic (Mission: To Be Where I Am, probabil cea mai slabă piesă semnată de norvegian). Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi fost dacă încheiau cu Hasta Siempre sau cu Paper Nut.

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.