harmonium.ro

N-ar merita creat suspans pentru ce urmează, verdictul fiind cel mai puțin important și cel mai clar: am avut marea șansă să mă duc la un concert autentic ”tzadikian”, cu nimeni altul decât maestrul John Zorn în rolul principal. Va urma și elogierea, dar deocamdată simt nevoia unui mare preambul.

Introduction

Am parcurs, în ce-l privește pe John Zorn, în mai puțin de un an, ceea ce unii ar putea numi un ciclu complet. Îi rămân îndatorat pe viață colaboratorului nostru Bibi, al cărui cadou muzical m-a determinat să nu mai amân momentul descoperii, să depășesc faza curiozității suscitate de notorietatea acestui artist. Fără un complex al ”primelor încercări”, fără ”încălzire” (cum ar spune muzicienii), fără preconcepții sau precauții, am reacționat nesperat de bine odată expus primei acolade din creație, una reprezentativ avantgardistă și radicală (nu știu, de exemplu, dacă sunt mulți, chiar și printre fani, cărora orientalul exigent retălmăcit din Ganryu Island, îmbârligatul Locus Solus, minimalismul extrem din Redbird sau dezagreabila compilație First Recordings 1973 li s-au părut reușite, de nu remarcabile). Aprofundarea ce-a urmat o pot numi de-a dreptul virulentă, reușind cel puțin un tur inițiatic al multiplelor proiecte majore – dintre care Masada a fost o ”explozie mută”. La mijlocul lunii mai, m-am deplasat la Paris (cu un avânt uluitor) să-l aud cântând, în cadrul unui dublu concert, susținut împreună cu alți patru iluștri colaboratori (Mark Feldman, Sylvie Courvoisier, Trevor Dunn, Joey Baron).

Concertul a avut loc acum trei săptâmâni. În prima de după, m-am aflat în continuare ”pe teren”, savurând tot ce vedeam, vizitam sau auzeam. A doua săptămână poate fi pusă pe seama deloc recentei mele tărăgănări. În cele din urmă, a treia săptămână m-a găsit în postura clasică a celui frustrat de lipsa ideilor sau de neputința închegării unui articol, umplând coșul de gunoi cu ciorne mototolite, rememorând impresii și senzații, sau, mai direct, revizuind imagini și secvențe înregistrate.

A fost un eveniment muzical veritabil, cu toate ingredientele pe care, adesea, ținem să le includem pentru a proba un astfel de cadru remarcabil: entuziasmul nebun pregătitor; sentimentul de a te alătura printre inițiați, cultivați, curioși, ”băftoși”; așteptările destul de mari care, indiferent cât de mult ai ajuns să cunoști muzica și artistul, ajung întrecute într-un mod imprevizibil; euforia întregii performanțe; ecourile sale contemplative; ambianța greu de reconstituit; mahmureala de după; povestea cu care rămâi, și care pare imposibil de reamintit altora; micile detalii care ți s-au părut că au desăvârșit memorabilul.

Faux prémisses

Partea cu așteptările, puse mai devreme pe seama unui concert care promite atât de mult, poate fi lămurită cel mai ușor. Aș fi tentat să spun că am fost zăpăcit de întreaga concepție, dar de fapt am fost pus în fața adevăratului potențial oferit de fiecare artist în parte. Bogata inspirație și libera expresie au depășit cântatul în formă și bazat pe tehnică, plus orice alegere legată de stil și program.

Crezusem inițial că acest concert, în forma sa fixă, e un prilej bun, dar pot nu cel mai bun posibil, visând la un regal tradițional masadian sau la o ipostază în care Zorn ar sfida întreaga rațiune interpretativă (în fond, cine știe…). S-a dovedit a fi o ocazie cu destule conotații.

În al doilea rând, diferența dintre ultimele creații ale cuplului Feldman-Courvoisier și recentele albume, majoritatea de un jazz frumos dar comod, ale lui Zorn m-au făcut, chiar dacă sună neverosimil, să fiu un pic mai entuziasmat de primii. Marea lor realizare Malphas (din seria Book Of Angels a lui Zorn), dar și recentul, mult mai personalul Oblivia îmi fac în continuare o deosebită impresie. Mizasem astfel, în cazul celor doi, pe o selecție de repertoriu original, în atmosfera unui duo clasic, însă cu un dialog mult mai extrem, experimental, tăios și foarte ciudat. Indiciul stabilit, în ce privește concertul lui Zorn, era acela al muzicii de film, domeniu în care peste 20 de albume ale sale atestă cel puțin două perioade fundamental distincte: fragmentar(i)u(mu)l miniatural, provocator dar și crud al anilor 90, sau răcirea ulterioară printr-o fuzionare ponderată, estetică a stilurilor solo cu logica coloanei sonore. Little did I know! În esență, Zorn-interpretul, nu avea cum să fie la fel de manierat, distant, împăcat precum Zorn, compozitorul ultimilor ani.

En attendant Zorn

Având loc duminică seara (16 mai), concertul a încununat pentru mine un weekend măreț – asta dacă după 25 de ore, petrecute non-stop prin capitala pariziană, poți să îți mai dorești ceva. Destinația îmi era clară, Musee d’Art et d’Histoire du Judaisme, pe Rue de Temple, la numărul 71. N-aveam niciun fel de idee câți aveau să fie prezenți. Devenisem deja obișnuit cu cozile formate la muzeele sau destinațiile importante, formându-se, apoi progresând în mod constant, într-un ritm mult prea rapid pentru mine. Nimic diferit nici de această dată. Cu o jumătate de oră înainte de ora începerii, ”pitonul” pornea din față de la Hotel de St. Aignan (clădirea principală a muzeului), se prelungea mult pe latura îngustată a străzii, iar după colț, încă jumătate de lume aștepta – nebunie! Un public de 200-250 oameni mi s-a părut destul de mult. Dacă așa au și stat lucrurile, raportat la un eveniment muzical parizian obișnuit sau la feedback-ul atras de muzeu, de organizatori sau de simplul renume al lui Zorn, nu pot spune cu adevărat. Oricum, mândria de a mă alătura unei elite atât de numeroase a mers mână în mână cu neputinciosul gând că sunt nevoit să aștept în urma ei. Mi-am creat avantaj în minutele următoare, mai receptiv decât oricând, reușind cu bruma mea de franceză (s’il vous plait votre attention…qui…deja billets…accuiel…prochaine porte) să înțeleg cum trebuia să procedez în continuare. Imediat după, eram înăuntru.

Un prim stand, oferind două lucruri speciale: programul publicat pentru întregul festival (Radical Jewish Culture – Scene Musicale New York), cu un pagini dedicateseriei de concerte (dublul hit Feldman-Courvoisier / Aleph Trio era subliniat ca fiind acel ”concert exceptionnel”, dar au mai cântat, cu o lună înainte, și Anthony Coleman, solo, respectiv într-un ”duo tension” cu David Krakauer; recent a fost concertul unui alt protagonist important, Ben Goldberg, împreună cu Greg Cohen și Kenny Wollesen, iar pe 6 iulie va fi ultimul concert programat, al lui Frank London cu Lorin Sklamberg – de menționat și o seară de proiecții și documentare din 21 iunie, dedicată exclusiv mișcării Radical Jewish Culture), dar și o expunere a expozițiilor principale (Alefbet a lui Grisha Bruskin, Histoire de Christine de Mikael Levin sau Le Livre de l’ecriture heureuse de Joelle Dautricourt); mai mult decât atât, un supliment cultural Les Inrockuptibles, abordând și mai pe larg subiectul fondării RJC, un scurt portret Zorn de Guillaume Belhomme (care la întrebarea ”qui est John Zorn” a zis: un type presque aussi insaisissable que l’est sa musique), scurte opinii cerute lui Marc Ribot sau Elliot Sharp, și, poate cel mai interesant, un studiu numit Correspondances al comisionarului Mathias Dreyfuss, prezentând o paralelă între simbolistica integrată indiscutabil de Zorn în artwork-ul tomului originar Masada și un ”parchemin” al regizorului omagiat, Wallace Berman, cu aceeași mistică centrală în jurul alfabetului evreiesc.

Muzeul își merită propria vizită – de altfel un reper semnalat în interiorul unui focar de muzee și atracții culturale. Expozițiile și galeriile trebuie să fi rămas deschise peste program, nu doar pentru cei care ieșeau direct la concert, ci și pentru câțiva care, văzând că timpul trece, au profitat pentru a combina cele două activități.

Lăudabilă ideea de a ține concertul în curtea interioară, și nu în Auditorium, cu o scenă nu foarte mare, plasată într-un colț. De partea cealaltă, un al doilea stand, unde am recunoscut cartea lui John Brackett, Tradition and Transgression – care, deși și-a propus să trateze foarte puține aspecte, m-a inițiat în spiritul independent și controversat al lui Zorn – Masada Live at Tonic 1999 DVD și multe albume din colecția Book Of Angels sau din seria RJC (Elegy, Kristallnacht). Singura excepție, cel mai recent album, într-un singur exemplar rămas pe masă – Late Works cu Fred Frith! – a fost și suvenirul pe care l-am cules.

Singura problema a fost că până la ora 21 nu s-a petrecut nimic. Foarte puține semne de neliniște din partea publicului, impacientându-se câțiva abia atunci când, după o oră și jumătate, au considerat că se întinde coarda prea mult; altfel, mulți au dovedit că pot savura așteptarea la fel de mult ca orice altceva ce-i făcut de plăcere. Cei mai privilegiați spectatori au stat la mansardă, într-un bloc de vizavi, minunându-se de întreaga punere în mișcare. Sonorizarea a fost urmată de acordarea pianului, nu invers, lucru care a durat și el o veșnicie. Muzică de fundal, klezmer și fusion – singura consolare. Ciudată mi s-a părut prima apariție a lui Feldman și Courvoisier, îmbrăcați de parcă abia ar fi aterizat, amânând și mai mult începerea concertului, plecând și revenind pe scenă de trei-patru ori, potrivindu-și partiturile, gândindu-se până și cum vor sta pe scena – Mark, în special, își exersa poziții. Locul central pe care mi l-am ales a devenit brusc unul deloc ideal, pentru că Mark avea să o aproape pe Sylvie aproape în întregime.

Tags: 2010, Concert, Feldman & Courvoisier, John Zorn, Paris, Radical Jewish Culture scene musicale New York

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.