harmonium.ro

Klezmer pour violon et piano

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

Început ideal de concert (Azriel), nu neapărat grozav sau sclipitor (primele scăpări, ezitări și grăbiri au fost și printre singurele pe care le-am numărat), dar cu o primă secvență de klezmer tematic, care să te introducă perfect în atmosferă și să te facă să realizezi că asculți pe viu ceea ce auzeai cu destulă plăcere și acasă; o primă improvizație – Feldman așteptând foarte puțin, după ultimele sunete ale temei – iar la capăt un prim bravo, manierat, în stil francez, din partea cuiva. Basus a răsturnat pe dos proporțiile, cu o dezlănțuire de largă respirație pornind de la un fond subțire, o glisare între registre, o progresie accelerată, o fărămițare de sunete și ritm – un agitato care poate fi considerat la fel de bine deplasat, dar al cărui fast a primat. Reexpoziția, molcomă și echilibrată, devenea un final ironic, o subliniere a dualismului intenționat dintre un cunoscător de muzică tradițională și un nonșalant contemporan.

Au devenit și mai generoși mai târziu, împingând mai departe varietatea de efecte prin provocarea propriilor instrumente: exponențială aici inventivitatea lui Feldman, mergând până în vârful gâtului viorii pentru a obține cel mai firav sunet acut sau aplicând dur pe coardă arcușul, într-un fel asemănător întoarcerii ceasului unui pendul, când scârșnesc mecanismele în timp ce răsucești cheia, pentru un sunet foarte strident – tușeu pe care nici eu nu îl pot defini corespunzător. Sylvie Courvoisier s-a aruncat mai mult asupra corzilor pianului, pentru efecte și replici surdinate – fără a însemna că pianul era preparat – mai interesantă fiind combinarea rapidă dintre tehnica normală și cea specială. Când o coardă a cedat, am fost plăcut impresionat de răbdarea cu care au așteptat amândoi, până când sunetul vărsat s-a dus de tot. În schimb, când, în ultima piesă de bis (Sretil), Sylvie s-a lansat într-un traseu dement de clustere, bătând cu pumnii strânși în claviatură, mi s-a oprit inima pe loc.

Nu doar în nebunia creatoare a stat savoarea concertului. M-am simțit la fel de bine recunoscând și ascultând în detaliu temele principale. Frumusețea unor melodii precum Rigel, așezările expresive pe un sunet dulce și consonant în Labariel sau minorul tulburător din Paschael, au fost destule motive fermecătoare adunate la un loc. Cele mai lente pasaje au fost și cele mai meditative, cele mai frumoase. Citatele din Mozart, muzică de cameră sau desene animate, spontan atinse sau întrerupând un parcurs tot mai precipitat, au reușit să amuze puțin publicul – pe album fiind mai degrabă momentele cele mai dubioase, de neseriozitate sau un haz rebel.

Așadar, în ciuda unui concert în linii mari ”scris în partitură”, Feldman și Courvoisier au reușit să pluseze pe senzații și pe puterea de a impresiona, desprinzându-se de abordare – prin improvizație, dialog personal și evadare din compoziție – în cadrul aceluiași elan. Pornind de la sursa piesei, improvizații strălucitoare întindeau totul la maxim, cu senzația unei muzici diferite, fără context, pentru ca finalul să fie o revenire elegantă, o rezolvare de tensiune, aleatorism, energie. Se regăsesc și pe album aceste structuri și momente, care pot descrie artiștii mai mult decât muzica lui Zorn, dar nu mai sunt așa de sigur că poți să le simți întocmai la fel. Prin asta a fost concertul reușit, individual, fantezist, spulberând ideea unei trupe de deschideri și a unui simplu preludiu concertant – era primul ”concert exceptionnel” al serii, apreciat astfel pe merit.

C’est Zorn!

După două bisuri anunțate încă de pe scenă, duo-ul n-a mai revenit. Pauza dintre concerte a fost un nou moment lung, cu muzică în boxe și o așteptare pe care, de această dată, un public vizibil surescitat n-a mai suportat-o cu același calm. Primul la suprafață a ieșit Joey Baron, dar numai cât să-și instaleze setul (relativ simplu) de percuție. A aruncat apoi o ocheadă și John Zorn, doar cât să indice ce mai trebuia mutat sau dat jos de pe scenă (pianul plecase într-un colț auxiliar, iar Trevor Dunn avea să vină ”la sub braț” cu contrabasul). A treia oară n-am mai fost dezamăgiți, le grand concert avea să înceapă! Reacțiile primite de Feldman și Courvoisier din partea publicului mi s-au părut foarte bune, dar felul în care a fost întâmpinat Zorn a dat o cu totul altă măsură – în urale înainte de a fi cântat o singură notă.

Simpatic și următorul moment, de neînțelegere între Zorn și luminiști, de care s-a rugat să stingă tot ce bătea înspre scenă, în scopul concentrării pe proiecție. “This is a film show!” În același timp, porniseră filmul. “Start it over!” Zece minute mai târziu, între piese, același bai. “Turn the lights out!” Nimic. Le-a zis-o pe franceză (oarecum). Au pus lumina doar pe Zorn. “Jesus Christ!” (Când i-am povestit lui Andu, a doua zi, incidentul l-a dus cu gândul la un soi de moft de baron muzical, veșnic nemulțumit și autoritar, gen Robert Fripp. Mie mi s-a părut nu numai amuzant, dar imediat m-a făcut să mă gândesc la încă o latură de artist – Zorn regizorul, cum ar veni; cel care plănuiește minuțios și logic un spectacol atât de încărcat în secvențe și idei speciale. Se simte pe deplin și aerul de man in charge, a cărui viziune pusă în aplicare îl fac nemijlocit un om complex.)

Hommage à Wallace Berman a însemnat o partitură originală compusă întâi de toate pentru filmul fără nume și fără o formă dibuită, de doar 9 minute, postum intitulat Aleph, apoi pe fundalul compilației Artifactual: Films from Wallace Berman, făcută cu sprijinul (sau venind din partea) Andy Warhol Foundation for Visual Arts, rezultatul unei prezervări și arhivări de role și secvențe nefolosite de artistul american.

Cum îmi este peste putință să fac un comentariu de film adecvat, rămâne impresia contopirii celor două compoziții diferite, cea a lui Berman cu cea modelată de Zorn – fără a cădea în ridicolul de a investiga cât de mult ”s-a potrivit muzica”. Mostly jazz, s-ar putea spune. La fel de limpede însă cum, pentru diversitatea imaginilor sau vertijul colajului, Zorn s-a orientat mizând pe subtilitate prismatică. În aceeași notă, dacă este să extragem libera expresie din rândul caracteristicilor atribute de regulă generației Beat, atunci Zorn a devenit muzicianul potrivit, având la îndemână un întreg manual al formelor de dezinhibare.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost întâlnirea cu un John Zorn de o vitalitate, dexteritate și concentrare reminiscentă anilor glorioși, despre care mulți nu mai aduc aminte în ultima vreme, atunci când pun accentul pe ultimele creații solo sau pe continuările de volum din Book Of Angels. Nici muzica de film al ultimului deceniu nu e atât de revelatoare și pe deplin interesantă.  Hommage a Wallace Berman, dacă s-ar transforma într-un album, ar fi o reușită prin cursivitate și nerv, momente fascinante sau electrizante, un fir textural redutabil. Bucuroasă reîntâlnire și cu Joey Baron, după concertul lui Abercrombie de anul trecut, unde a dat impresia unui artist entuziast alături de un academician solemn.

Multe părți din concert s-au mulat foarte bine pe context. Ritmul alert din Aleph a fost redat fulgerător, clătindu-ți urechile, provocând unde de șoc. Nimic ce aș putea numi excesiv, dar cu siguranță temperamental, sonor, fără cap sau coadă (asemenea filmului), neliniștitor sau, de ce nu, gălăgios, frustrant de dens, ”zornăitor” – în egală măsură se imprimau motive stabile de jazz, de o formă însușită, înșiruite sau individualizate pe măsura ce vâltoarea progresa în mai multe direcții.

Acest blitz avea apoi să pară doar o introducere palpitantă, în comparație cu încă 35 de minute, cântate fără întrerupere, improvizate fără oboseală, trasate în interiorul și în afara contururilor, traversate de un jazz cu o ușoară vechime, un groove discret, de reverberație și emoție sau culminații îndreptate înspre extremități neverosimil de flexibile, vârfuri de înălțimi și dinamici, zone indistincte. Dedublările lui Zorn (melodistul, jazzistul, nevroticul) urmau aceeași logică. De multe ori puteau fi surprinși toți trei vizionând filmul, coordonându-se admirabil, subînțelegând, de-a lungul celor mai delicate abordări tematice sau în momentele de improvizație maximă – ceea ce a reușit să mă tulbure fără să fie deloc ceva nefiresc, neașteptat. Cu ei de-o parte și de alta a proiecției, în obscuritate, dedicația muzicală era totală, programul își găsea desăvârșirea, muzica de film se integra în timp real.

Nu cred că au dorit prea mult să se înstrăineze de concept cântând lucrări în plus, însă după patru minute de aplauze, n-au avut de ales. O piesă ”vintage Masada” – Hath-arob – cu setul întreg de disonanțe, tușeele spectaculoase ale lui Zorn la saxofon (multe dintre ele trademarks: cuceriri de înălțimi acute, ornamente tăioase, efecte stridente, onomatopee grotești) și solo-uri probante ale lui Dunn și Baron.

Un rest considerabil poate fi doar convențional pus într-o zonă de free motion. Nu totul era prezentat pentru a fi și descifrat. Iar a-l caracteriza pe Zorn devine aici un pas prea îndrăzneț. Însăși această posibilă calitate a prestației sale în concert m-a făcut să mă întreb cât de mult te poți apropia de muzica sa. A o îndrăgi sună foarte naiv, cu foarte mari șanse să nu însemne nimic. Dacă e doar fascinație? Dacă e reacția de transă față de nonconformism și original, sau uimirea abordărilor infinite? Dacă e sentimentul descoperirii unei muzici aparte, ce se integrează în spațiile încă libere ale valorii? Chiar și atunci când îți prezintă un anumit mesaj muzical, Zorn rămâne un mister. Anumite combinații și libertăți râmân esoterice. Anumite doze de misticism, surf exploziv si afinități eclectice vor rămâne în cadrul oricărei formule, se vor ivi cu orice ocazie, vor deveni, după un final încă imposibil de prevăzut al epocii Zorn, cele mai originale, elevate sau intraductibile aspecte integrate de el în interpretările muzicii moderne și a culturii radicale.

Tags: 2010, Concert, Feldman & Courvoisier, Jazz, John Zorn, Paris, Radical Jewish Culture scene musicale New York

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.