Petrecere cu manele la Paris
Nu ştiu cât de familiară vă e tradiţia asta franţuzească, dar eu am început deja să empatizez. Umblă vorba că în centrele universitare – cum ar fi Poitiers – e un bairam continuu, de proporţii legendare. Cât am fost acolo, n-am prins mare lucru. Altfel, în nord, e cam aşa: odata la câteva săptămâni, tineretul fraternizează cu spor şi cu elan înghesuiţi la garsonieră; neapărat vineri noaptea, neapărat muzică dată la maximum, tropăit şi, mai ales, de nelipsit din definiţie, cu urlat şi chiuit. Climaxul e atins pe la 3 dimineaţa, iar stingerea se dă la 4. Cu sfinţenie. O destrabălare foarte cuviincioasă, cu notiţă lăsată la intrare de cu dimineaţă:
“Dragi vecini,
diseară voi fi gazda unei petreceri. Îmi cer în avans scuze pentru deranjul pe care vi-l vom provoca, şi vă rugăm să ne atrageţi atenţia când întrecem măsura. Sunteţi invitaţi să luaţi parte, vă aşteptăm cu drag.
Cutare.”
Un echivalent civilizat al petrecerii cu manele? Eu aşa le zic, un fel de alint pervers. Am pierdut multe ore de noapte din cauza lor, mai ales cand am avut vecini deasupra studenţi. Şi totuşi, îmi sunt simpatice. Sunt… altfel. Iar manelele sunt mai bune. 
Aseară cam pe la ora asta am început să îi aud – ceva legat de meciuri nu putea fi, pentru ca Franţa şi, mai important, Algeria plecaseră acasă de la Cupa Mondială. Boschetari şi deviaţi prin zonă nu sunt, dar totuşi am atribuit spectrului social foarte pestriţ tărăboiul. Nu eram sigur, fiind prea de scurt timp mutat aici. Când chiotele s-au conturat însă suficient de precis cât să înţeleg că de fapt se cântă, mi-am dat seama că e o petrecere. Chiar una zgomotoasă bine. Cu ocazia asta am descoperit că spaţiul ca o curte interioră format de cele câteva blocuri şi case are o acustică excelentă. Acordurile muzicii pluteau legănat între clădiri fără să reuşesc să îmi dau seama de unde vin. Am savurat misterul până când mi-am dat seama că recunosc “manelele”, destul de vag până când momentul culminant al nopţii s-a produs printr-o serie de trei manele inconfundabile, de mare, mare angajament. Iată-le.
Prima:
A doua:
Şi a treia:
Trebuie zis că notele acelea de slide guitar de pe How To Disappear Completely sună frisonant în micul amfiteatru urban pe care l-am descris. Iar când am auzit linia vocală de pe a treia “manea”, mi s-a facut pielea de găină. Cred că şocul emoţional a fost şi cauza unui prelungit moment de tăcere, dupa care s-a început a se cânta la unison, à la “corul marinarilor beţi”. Cred că aşa aş fi făcut şi eu daca eram acolo. Magnific.
Pe la 4, cum mă şi aşteptam, a amuţit totul, drept care am adormit şi eu.
La Poitiers, unii locuiesc pe o strada cu trei baruri faimoase si cu un nebun care-si injura cainele la 3 noaptea; cazul e special. Sa te fereasca Dumnezelea de manifestarile nocturne de vitejie ale puberilor, si de mania nebunilor. Ai noroc acolo unde stai.
Chiar sunt curios ce mai face nebunul tau si comunitatea academica pictaviana, abia astept sa termini treaba si sa reiei blogul
Prima oară i-ai înjurat (dar nu mai știu, atunci a fost la Fountainbleu, sau tot în Paris?), acum le complimentezi gusturile muzicale.
Da, atunci eram intr-o casutza locuita doar de studenti, acum sub mine am o baba surda cu papagal, iar deasupra un nene cu burta cam mare pentru varsta lui si de la care uneori mai aud televizorul… si cam atat.
Incepe petrecerea! De data asta e in alta parte, deci avem alta selectie, cu rap clasic. Pe moment avem Boom Boom Shake The Room, iar acum tocmai a inceput Jump (House of Pain).