Gărâna 2010 – primele două zile
Cu riscul de-a mă fi cuplat la doar o mică parte din acțiunea și atmosfera evenimentului, concentrându-mă religios numai la muzică, pot afirma fără rezerve că al doilea sezon petrecut la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărână a fost o experiență cu mai puține surprize. Ansamblul de imagini, momente și senzații tinde a se înveșnici, odată ce revii, revezi, retrăiești. Drumul pe jos de la Brebu Nou, care dă ocol lacului Trei Ape, cu suitele sale de corturi este neschimbat, parte a unei deplasări (pentru mine pe jos) devenite ritual. Marea scenă din Poiana Lupilor, cu intrarea ce aduce a mini-ranch, rămâne și ea neclintită. Mulți suspecți obișnuiți printre organizatori, echipă de sunet sau chiar spectatori, pe când Florian Lungu (Moșu) nu renunță la cel mai bun costum al său. Mesele adăpostite în lateral sunt rezervate atâtor nume (poate aceleași în fiecare an), iar cele din spate de tot țin deja de tarabe, locuri improvizate de restaurant, fiind mult prea depărtate de inima muzicii pentru a te satisface. Întregul complex în sine continuă să fie, după cum observ din alte relatări, un subiect controversat, împărțindu-ne în ascultători, melomani, elitiști și degustători de tradiționale, intruși, cheflii, simpli turiști, neștiutori, neinteresați, băgători de seamă sau alte specii. Cu vremea continuăm să ne dușmănim.
Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.
Desprinzându-mă din clișeul introductiv pe care, cu bună știință, l-am construit, pot remarca o ediție surprinzător de rodnică, nu atât de promițătoare pe hârtie, dar izbutind să nu dezămăgească nici prin aducerea unor nume mari (putem conveni că au fost patru), nici prin restul artiștilor, jucând și o carte riscantă cu ziua de sâmbătă, una sincer mai puțin vizibilă pe radar, mai incertă calitativ. La înălțime din punct de vedere muzical, s-ar putea să așteptăm ceva mai temători vești despre următorul an – o dă de înțeles însuși Marius Giura, vorbind despre eșecul financiar, a făcut aluzie la asta și Daniel Vighi în programul festivalului, minunându-se că ”incă se mai poate”, văzând ceva miraculos oglindindu-se aici.
I. Ziua amestecată
Prima zi de festival a reușit să-mi amintească de cum s-a încheiat ediția de anul trecut, sub semnul artiștilor capabili să vină cu viziuni profund diferite asupra jazz-ului modern, un jazz concret, dar mai discutabil decât de regulă. Bineînțeles că e deja în natura festivalului să prezinte artiști cât se poate de diferiți, însă pentru mine, contrastele au sărit de la o extremă la alta. Folk-jazz sau etno-jazz, urmat de jazz experimental modern, iar în final, ceva volatil bazat ori pe un jazz cu scheme și trucuri, ori pe un potpourri distractiv, de impact. Remember Trigon, Molvaer sau Ulrich Dreschsler? Meet Elina Duni, Terje Rypdal si Funky Growl!
Greu s-au mișcat lucrurile, cu o debulosare de program ușor de anticipat. Numărul de spectactori a fost ușor deprimant, artiștii din urmă devenind ghinioniștii părăsiți de mulți, nu protagoniștii privilegiați ai unui epilog de marcă gustat de toți.
Pentru primul ansamblu, termenii de ”folk-” sau ”etno-jazz”, menționați mai devreme, sunt expuși, în special al doilea putând face trimiteri ciudate. Ori pentru un cvartet clasic și un jazz vocal estetic cu influențe, nu se pune problema. Lirica rămâne singurul motiv proeminent, negând născociri proprii și slove contemporane, fiind devotat cântecelor tradiționale est-europene. Totul e conceput un pic prea elegant, pentru a vorbi de banale ”cover”-uri, fie ele de proveniență jazzistică sau folclorică. A trebuit să aud cântecul Mariei Tănase, Lume, lume, ca să rămân definitiv impresionat de atenția acordată de Elina Duni versurilor, dicției și stărilor de spirit (fiind totodată momentul ei de maximă înflăcărare, după o prestație altfel mai cumpătată, oricât de emotivă). Dar asta a fost la capăt de concert și la capătul unei colecții bogat-variate de cântece (grecești, bulgare, albaneze, kosovare).
Nu cred că au fost puțini cei seduși, pentru că prestația lor a avut părți bune de tot, cu piese stilate, calm redate, fără multe izbucniri. Un grup din spatele meu l-a lăudat necontenit pe pianistul Colin Vallon, considerându-l incredibil și de viitor, lucru cu care nu sunt însă de acord. A avut o parte secundă mai bună, încălzit după improvizații și armonii E.S.T.-iste sărăcuțe. Pare posac, aplecat mult asupra instrumentului, lăsându-se dominat de atmosferă. Banz Oester la contrabas mi se pare ceva mai talentat, remarcându-se cu un sunet pătrunzător și cu apetit pentru reverberație. Rol foarte ritmic, aliindu-se cu Norbert Pfamatter la tobe, care a dezamăgit cu o prezență slabă și un solo prea dur. Elina Duni nu este chiar cea mai strălucită povestitoare dintre toate, în schimb stilul și sunetul vocii sale o recomandă din plin. Mici ciudățenii pe parcursul programului: piese triste cu povești comice sau viceversa.
Nu foarte mulți artiști străini au revenit la Gărână; pentru a doua oară fiecare pe scena din Poiană, Terje Rypdal și Miroslav Vitous au cântat împreună. Colaborarea lor s-a concretizat cel mai bine în 1981, printr-un album de trio (realizat laolaltă cu Jack DeJohnette, care rămâne în continuare un vis pentru anii următori) cu accente clasice de jazz / jazz-rock.
Rypdal prezintă de mai bine de un deceniu albume nu doar interesante, ci îndeosebi de versatile, fiind chiar printre puținii a căror creație nouă nu se aseamănă celei dinainte. Așteptam și cu ocazia concertului să văd dacă vine cu acel ”altceva” la care pare să țină mult în această etapă târzie, cu ceva prin care să nu se repete – ceea ce s-a și întâmplat, fie și cu anumite jumătăți de măsură. Albumul său din acest an, Crime Scene, unul destul de incitant, poate fi legat de conceptul acestui concert, în special în detaliile cinematice – sampling-ul electronic lăsat în seama lui Vitous – sau mai bine prin sunetul implacabil. În același timp, mult din ceea ce a cântat trio-ul a fost dificil de asimilat, fără formă fixă, contradictoriu. Ceva spontan, atacat din plin, dar mai deloc tributar etichetei, ci ahtiat după abstract, modern, răspândind un nor încărcat de electricitate. Nici avantgardă sau free-jazz-ul n-a fost, plutindu-se în derivă, în zone dense și întortocheate de ambient, rock cameral, muzică de film, inserții electronice, un improvizatoric de o voluptate nesănătoasă sau scurte pasaje indeterminate. Piese considerabil de lungi, cu accelerări sau căderi de tensiune, dar nu tocmai genul care să ne mute în sfera epică, a dezvoltărilor fără repere.
Foarte ciudate momente consumate la fața locului, cu o introducere ceva de speriat, în care Vitous era constant deranjat de sunet sau mixaj, împrăștiind linii violent discordante. Muzica s-a închegat în cele din urmă, păstrându-și însă caracterul straniu. Acum, după ce-au trecut zile, traseul întâmplărilor pare imposibil de recompus, ceea ce poate fi farmecul în sine al stilului lui Rypdal sau doar intenția sa de a-și șterge urmele. Țin mai bine minte punctul culminant, cu Rypdal zgâlțâindu-și chitara, decât solo-ul lui Gerald Cleaver, tăiat de intervențiile celorlalți. Partea electronică a fost fără îndoială enervantă, frânturi de orchestrație sau de dublare instrumentală pregătite la comanda lui Vitous; sunetele de trompetă mi-au adus aminte de partitura fabuloasă a lui Palle Mikkelborg de pe Crime Scene, a cărui muzică vreau însă să o aud pe viu și nu în bucăți frânte și reciclate, pe gustul corifeului Rypdal. Armonie clasică, șaptezecistă, opunându-se transei modern-sonore au existat, dar așa o teză e greu de susținut; descrierile țin de un anumit hazard. Nu există verdict.
În pofida omagiului adus lui Bela Kamocsi (stins din viață în luna ianuarie a acestui an), ediția curentă a surprins prin cea mai săracă porție de jazz autohton – evoluția ultimilor ani fiind tot descendentă. Remarca mi se pare valabilă, oricât de mult prosperă festivalul pe latura internațională. Vechii prieteni își au locul rezervat, iar noua generație își încearcă și ea norocul, de fiecare dată altfel. Funky Growl s-a format de cel mult un an, cei mai cunoscuți rămânând Lucian Nagy la saxofon și percuționistul Tavi Scurtu, a cărui virtuozitate devine tot mai lejeră, prețuind la fel de mult să încingă atmosfera. Trompetistul Petre Ionuțescu a avut ocazia să se prezinte în calitatea unui potențial și talentat lead-artist. Concertul lor a fost destul de reușit; stilul nu mai poate fi desconsiderat, este vizibil concretizat; numele formației indică atitudinea preferată: ceva debordant, dinamic sau chiar dinamitat, euforic (deloc gratuit termenul – câțiva oameni au dansat până la epuizare), mutant.
II. Ziua specială
Va mai dura până când a patra zi de muzică de la Gărâna va fi una la fel de plină precum celelalte, dar asta contează mai puțin, acum când reușesc a fi onorate cele mai titrate concerte posibile (și nu pentru prima dată, dacă ne amintim de Garbarek în 2007). O zi în care Béla Fleck și Zakir Hussain au cântat împreună este ziua cea mai specială dintre toate. Condițiile impuse de Fleck, rezervându-și pentru el întreaga zi, comandând un concert fără introduceri și fără urmări, mă frapează în mică măsură. Imaginea de ansamblu este alta: un concert remarcabil, mii de entuziaști (Alexandru Andrieș stând cu noi în mulțime, alte nume având probabil masă – sau butuc – de V.I.P.), genul de experiență plenară.
Nimic nu te putea pregăti îndeajuns de bine pentru acest concert: colaborarea dintre Fleck și Edgar Meyer are vechime, dar seriozitatea unor albume precum Music in Two sau Uncommon Ritual m-au făcut mai mult sceptic decât visător. Albumul de trio (The Melody of Rhythm) e savuros, dar tot o secvență descriptivă minoră. Fleck și Hussain te pot atrage cu aura de instrumentiști sau chiar vizionari aparte ai muzicii și tehnicii, dar e o temă de discuție datată. Am fost mai uimit de muzicalitatea lui Fleck decât de muzica de banjo. Iar Zakir Hussain – el e pur și simplu unic.
Am pierdut (doar) jumătate de oră dintr-un concert de peste două ore, pentru că am reținut o oră de începere greșită. În acele momente însă, ajuns în Poiană după o oră de pelerinaj, buimăcit de atmosfera înfierbântată în care toți cei nenumărați ascultau cu sufletul la gură ciupirile intense de corzi ale lui Fleck, m-am temut că, fiind deja ora 9, nu mai apuc mult. Zece minute mai târziu, simțeam că și acest puțin m-ar consola, pentru că au fost zece minute senzaționale, cu teme rafinate de jazz, improvizații veritabile din partea americanului și slăvite nuanțe din partea lui Hussain (a cărui linii melodice extrase, suplinite sau nu de alte efecte acustice, erau practică magică). Continuarea și-a pierdut nițel din priză (chestie subiectivă, detaliu de împlinire sufletească care elimină progresiv șansa unor noi emoții la fel de puternice), Fleck devenea până la urmă tentat de refrenele sale frumos armonizate, care prind repede, apăreau și transcripțiile, surse ușoare pentru dezvoltări mai captivante. Țin minte câteva citate din The Melody of Rhythm, Then Again fiind interpretat exact așa cum l-a descris Fleck la început: un traseu lung și sinuos, multe porniri și opriri. Se vede deja că am făcut greșeala de a pune în umbră, fără prea mare motiv, propria performanță a lui Edgar Meyer. E un artist interesant, nu numai prin felul în care cântă, ci și prin poziție: ține în picioare contrabasul, se sprijină constant de el din lateral, mici ticuri în schimbarea de arcuș sau tușeuri, multă relaxare.
Momentul definitoriu a luat forma unui chibzuit final, celebra piesă Making Music a lui Hussain făcându-i pe toți să rezoneze intens, consonanța momentului muzical fiind iarăși apropiată desăvârșirii. Solo-ul de percuție (cu tot cu ”takataka”) a fost absolut copleșitor – cea mai prețioasă amintire. ”Cea mai, cea mai”, ca să-l parafrazez pe Moșu, care, după două ore și jumătate de jazz extraordinaire, ne-a dojenit să nu mai cerșim după mai mult, și ne-a urat noapte bună.
(continuarea peste două zile, trei sau Dumnezeu cu mila)
Tags: 2010, Béla Fleck, Concert, Elina Duni Quartet, Funky Growl, Gărâna Internaional Jazz Festival 2010, Jazz, Miroslav Vitous, Terje Rypdal, Zakir Hussain
