harmonium.ro

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(scuzați lungimea articolului, dar sunt prezentate de două ori mai multe trupe decât în prima parte)

Amintiri puțin încețoșate și despre artiștii serii, toți aclamați eroic, odată ce muzica începea să cânte, scotând pe mulți din starea mizerabilă. Primele două trupe și-ar merita un public pe măsură. Jazzul polonez oferă constant lucruri bune, iar Marcin Wasilewski Trio sunt cu har, creditați a-l fi impresionat pe marele Tomasz Stanko cum puțini alți (conaționali?) au făcut-o. Detaliile unui program ce promitea o combinație între cele mai convingătoare piese proprii și transcripții după Brubeck, Stanko, Blay sau Jarrett s-au pierdut pe parcurs, singura logică fiind aceea a unui program echilibrat. Lipsa vreunui interes pentru efecte speciale i-ar putea pune pe un făgaș clasic/retro; cu toate astea, ei își stilizează îndeajuns armoniile și ritmurile. Wasilewski face întotdeauna un pas înainte, cu improvizații rapide, bazate pe salturi și ornamente libere, mai puțin pe o melodicitate cursivă.

Wolfert Brederode Quartet și-a dat concursul pentru cea mai bună descoperire a festivalului – iar eu zic că au câștigat, măcar pentru acele minute relativ unice (de-a lungul întregului festival!) de îndrăzneală și desprindere (încadrabile în ”avant-jazz„), dacă nu și pentru un concert mai reprezentativ decât mult din ce au finisat pe albumul lor Currents. Ispita acelui experiment al sunetelor netemperate, al jocului la întâmplare de lovituri, ciupiri și fragmentări, a fost trecătoare, topindu-se într-un jazz propagat, descris de multe ori a fi ”contemplativ”, cel mult cu o culminație cât mai artistică. W. Brederode pare un muzician timid, inocent, dar în egală măsură pasionat și absorbit. Considerat ”nonconformist”, Samuel Rohrer e iute și creativ, evadând cu ritmul. Clarinetistul Claudio Puntin a preferat să aștepte momentul potrivit pentru înfloriri melodice vibrante decât să-și forțeze intrarea, dar odată încălzit, s-a dovedit remarcabil.

După două concerte, unul mai înălțător decât cel dinainte, nici că nu se putea un moment mai nepotrivit pentru ca cineva să dea cu bâtă în baltă – întâmplător, cel mai titrat muzician al zilei. Nefastă în acest sens și reputația lui Wolgang Muthspiel de urmaș a lui Pat Metheny, și colaborările de-a lungul anilor cu Erskine, Peacock, Burton, Motian, Towner sau Youssef. Problemele de sunet au părut imense pentru chitarist, care și-a consumat cu ajustări jumătate de concert. Stilul său muzical, al melodiilor ultra-consonante, cu sunet acurat, poate să farmece, dar pentru mine este de o substanță echivocă. Criticabilă plăcerea pentru o polifonie abundentă, înregistrându-și o multitudine supărătoare de linii cu efect de ecou, de repetiție metrică sau de suprapunere, peste care să vină cu interpretarea liberă. Prea mult și prea insistent, din moment ce care trucul nu-i reușea. Andreas Pichler l-a surclasat cu o prestație execrabilă, stagnând cu ritmuri de bază, până când, trăsnind în cinele, își arăta suprema ignoranță față de nuanțe. Geamănul Mathias Pichler scapă fără mustrări, mai ales că a fost atent să intervină prompt la timpii morți sau opririle tehnice ale lui Muthspiel.

Au cântat și Djabe din Ungaria, doar că eu am renunțat, sleit de puteri la o oră târzie decalată și totodată plictisit de pregătirile lor. Trompetistul făcea game în spatele scenei, restul trupei se  simțea și mai greu pregătită. Kovacs Zoltan a preferat să improvizeze mici preludii la clape, care indicau un fusion de anii 70 interesant, până când s-a mutat la alt manual, probând efecte electronice mai de caterincă. Totul îmi sugera un concert fulminant și eclectic, glisând înspre jam și oriental. Poate că așa a și fost; eu am vrut să rămân cu amintirile cele mai plăcute, rafinate și subtile.

IV. Ziua glorioasă

Împreună cu plăceri nebănuite și muzici tot mai bune a revenit și sentimentul de a descoperi ceva diferit în fiecare concert. Vreme ceva mai suportabilă, cu raze de speranță până când muzica arctică a adus înapoi ceața și ploaia măruntă. Public mai mult, fie el precaut sau determinat să reziste până la capăt, venit să cinstească reușita acestei zile, totuși împărțit în preferințe, cu un exod parțial, la jumătatea programului, aproape de miezul nopții. Prezentări de cărți, expoziții și evenimente, mulțumiri adresate sponsorilor și o glumă despre Fleck, fiul său Fleckar și nepotul Fleckușteț, cu care Moșu a rămas dator încă de vineri – toate făcute rapid și pe scurt.

Fiind printre cei mai promițători artiști ai ediției, Trygve Seim și Frode Haltli au venit cu ceva ce, oricât de intrinsec asociat cu arta meditativă cerută de ECM, tot deosebit rămâne. Seim este un compozitor extraordinar (v. Different Rivers), iar în concert își arată capacitatea de a epuiza imperturbabil orice material tematic. Elementul unic adus de cei doi a fost un autentic caracter epic, în care metrul lipsește, melodiile sunt duse la infinit, ori mai multe mesaje au o conexiune metodic realizată. Acest duo instrumental de saxofon și acordeon este un atu, dar deloc un potențial rar pentru muzica modernă, iar Seim și Haltli au știut să parcurgă toate etapele remarcabilului. Obișnuiesc să cânte cu ochii închiși, acordați unul cu celălalt, minute în șir, ceea ce-i năucitor. Haltli produce la acordeon acel ambiental cu care suntem obișnuiți de la sintetizatoare (sublim, pe deasupra). Putem nota rolul său într-o grozavă deschidere de concert, expandând și comprimând aerul în burduf pentru senzația unui instrument care respiră. Mișcări la fel de largi, epuizând amplitudinea sonoră. E o adevărată realizare cum Haltli deposedează acordeonul de sunetul său stereotipic, pentru un jazz eteric greu de susținut, unde ritmurile sunt mai bizare decât melisemele, ducând la inevitabile poticniri. Opus muzicii glaciare se imprima un fel de dans de cabaret, cu schimbări subite, conturând o parte de mijloc ușor defazată a concertului. Finalul a produs ceva spectaculos de fin, minimalist și spiritual, muzică a izolării, a renunțării la orice efort, a plutirii într-un ocean înghețat.

Venirea Patriciei Barber a pus capăt convingerii mele că publicul rabdă orice. S-a umplut, se pare, paharul. Comportamentul unora a fost cel puțin contradictoriu: cineva de lângă mine, exasperat deja de ploaia tot mai puternică și de scurgerea timpului, s-a lansat în ironii proaste, ca la finalul concertului să plângă cu lacrimi. Nici constantele nemulțumiri ale Patriciei nu-s o certitudine a perfecționismului ei vestit, așa cum și grimasele făcute la atingerea clapelor denotă ori calitatea instrumentului, ori o teatralitate deloc fermecătoare. Cerințele de celebritate, cu securitatea și interzicerea fumatului, au individualizat-o la fel de mult ca pe Fleck, poate nu în felul cel mai popular.

Încerc o sintetizare, pentru a nu ieși șifonat comentând jazz vocal. Esența (sau ineditul) mi s-a părut a fi abordarea tradițională – din nou o măsură rară pentru festival -, ceva de așteptat, dar impresionând prin umplerea de sunet și schimbul de replici solo. Neal Anger, Larry Kohut și Eric Montzka formează un trio excelent, în pur spirit americănesc: percuționistul expert, cunoscând toate combinațiile posibile, magistral animator; chitaristul stăpân pe instrument, lejer, creativ; contrabasistul cu ochelari de tocilar, versatil, stilat. În comparație, izolată de partea cealaltă a scenei, într-o lumină slabă și rece de reflector, Barber s-a retras mult în sine, deloc darnică cu solourile, ba mai indecisă să-i acompanieze pe ceilalți (sunetul ei fiind și-așa destul de acoperit). Standardele sale melodice la pian sunt clare, dar mai bună îi este prestația vocală. Albumele recente sunt frumoase; partea ei de concert i-a ieșit mai puțin. Piesele proprii au un raport: măsuri cu un sfert vers și trei sferturi ecou sau ambianță. Crash s-a deosebit, conținând dialoguri strânse între pian și chitară, tumult, revărsare. În anumite momente de relaxare, cvartetul s-a împărțit în duo-uri pian-chitară acustică sau pian-bas, In Love with Ellie ieșind aici de minune. Încheierea și bisul au fost covers, un Norwegian Wood la care Ringo Starr n-a fost inspirat să adăuge un solo monumental și incendiar, așa că a făcut-o Montzka, apoi un Light My Fire cu care se putea și fără.

***

Cred că este timpul să dispară cu încetul, în prezentarea noilor, să zicem, inițiative muzicale ale lui Dan Berglund,  referirile la Esbjörn Svensson, moartea sa, sfârșitul formației E.S.T. ș.a. Nu că amintirile n-ar fi frumoase – Berglung a făcut doar parte din una din cele mai influente trupe de jazz ale noii generații. Proiectul Tonbruket convinge însă în prea multe feluri pentru a fi ”felul lui Berglund de a trece peste”, iar comparația dintre stilul vechi și cel de așa-numită reorientare e un gând nociv: renumitul improvizator de ieri, azi ”rock jammer”, atras sau inspirându-se din eclecticismul popular; remarcabilul melodist cu o gândire liberă, preferând acum locul din umbră al susținerii plate de ritm – amăgitoare căutare de legături și continuitate. Ce aș putea încerca să ghicesc în schimbarea sa este căutarea interioară a spiritului tânăr, al impulsului febril. Berglung s-a simțit incredibil de bine cântând, cu o energie și pasiune nouă, mai presus de orice alte scopuri ale demersului său.

Dan Berglund’s Tonbruket au venit cu cel mai surprinzător și percutant concert posibil, unul capabil chiar să răstoarne anumite valori și preferințe concertante specifice festivalului gărânez, cu o punere rebelă în balanță de culminații și depășiri de limită. O infuzie de ”you name it” neo-pluristilistic. Desfătare, euforie și epifanie.

Un pic schimbate rolurile și calibrul acestei formații față de cvartetul lui Barber: Berglund e fruntaș, basistul desăvârșit, reușind chiar să-i întreacă în tehnică și antren pe mai tinerii muzicieni cu care s-a asociat, permisiv petrecăreți, atrași de sunet, efect și artificii, amânând căutarea vreunor expresii mai bogate sau artistice. Martin Hederos pare electrizat, mișcat de fiecare sunet, arcuindu-se pe muzică, agitându-se frenetic pe cele mai voluptoase culmi atinse. Mă bucur că nu a fost tentat să-l urmeze îndeaproape pe Esbjörn, pentru că armoniile sale sunt mult mai naive. Foarte slab la vioară (de fapt, mi s-a părut îngrozitor), cu un sunet de scaieți care trebuie neîndoielnic îmbunătățit, dar pe care s-ar putea la fel de bine să-l lase așa, fără nicio aprofundare. E în schimb omul psihedelic al trupei, preluând de la destui maeștri. Andreas Werliin ar putea fi considerat un toboșar care exprimă mai puține decât dă de înțeles, dacă nu ar nimeri cu precizie un nerv sensibil la ritmuri vânjoase, lovituri crestante și ecouri de impact. Melodiile principale ale pieselor revin deseori lui Johan Lindstrom, care nu avansează nicăieri cu acest potențial. Să nu-mi fie interpretate greșit rezervele exprimate, sunt doar ceea ce mă îndepărtează de la o experiență plenară. Groove-ul arde cel mai repede. Calitatea și răsunetul concertului le-am menționat încă de la început.

La exterior, distanțarea de album nu a fost mare, materialul a fost epuizat, de nu și suplinit, temele și leitmotivele erau recognoscibile, învățate și pregătite, iar expansiunile sau aruncările în vârtej înlocuiau conceptul colocvial de improvizație, așa cum în cadrul stilisticii jazzul era un respiro destul de scurt în interiorul altor înfăptuiri. Din altă perspectivă, sunetul destul de rafinat de studio, care a dus la multe expuneri și metafore pe baza conceptului de ”fabrică de sunete/tonuri” (Tonbruket), nu e valabil în concert. O sonorizare excesivă a trecut, în spectrul impresiilor, drept un sound-wave atomic. Monstrous Colossus sau Track Pounder sunt sugestive pentru intensitățile maxime obținute. Farmecul sau străvezimea temelor mai destinse (Sailor Waltz, Sister Sad) au fost executate liber. Din bis (Song for E) mi-am făcut un moment personal, ascultându-l cu ochii închiși, înnăbușindu-mi lacrimile.

***

E păcat că Bega Blues Band au susținut concertul lor omagial pentru doar câteva zeci de persoane, dar asta a fost soarta vitregă a ultimilor de pe afiș – părăsiți, nu celebrați, cum am mai zis. Au cântat mai bine decât de obicei (dar pentru asta trebuie să evit a mă gândi la clămpăneala lui Lică Dolga), cu o selecție veche și inspirată. Cum n-am apucat mai niciodată finalul finalului, m-am îndepărtat și acum încet de Poiană; un ultim drum înapoi, pe ecouri de blues și bop încă răsunând, încă vii.

Tags: 2010, Concert, Dan Berglund, Frode Haltli, Gărâna Internaional Jazz Festival 2010, Jazz, Marcin Wasilewski Trio, Patricia Barber Quartet, Tonbruket, Trygve Seim, Wolfert Brederode Quartet, Wolfgang Muthspiel Trio

Feed for this entry. Leave a response, or trackback from your own site.