harmonium.ro

Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

(more…)

Încep prin a spune că nu sînt un fan Garbarek şi, în ciuda notorietăţii de care se bucură saxofonistul norvegian, nu este preferatul meu de la ECM, nici pe departe. I-am ascultat albumele şi este un muzician foarte bun dar cred că este uşor supraapreciat în România. În critica internaţională se află într-o situaţie interesantă, după cum el singur mărturiseşte. Critica de jazz îi evită albumele fiindcă nu le consideră în aria lor de specialitate, cei din clasică la fel, iar de pop-rock nu mai este cazul să pomenesc. Oricum, Garbarek e definitoriu pentru sunetul ECM, promovat cu sîrguinciozitate de Manfred Eicher atîţia ani la rînd (jos pălăria pentru consecvenţă şi verticalitate) iar de problema criticii s-au lovit şi alţi artişti integraţi în această adevărată mişcare. Ca opinie personală şi subiecivă l-am găsit pe Garbarek mult mai plăcut pe albume în care avea rol interpretativ (cum ar fi Witchi-Tai-To, Madar sau Folk Songs) decît pe cele în care era creditat drept compozitor (cu excepţii notabile precum I Took Up The Runes sau Twelve Moons). Spun toate acestea ca să justific oarecum părerea preconcepută care m-a făcut să fiu sceptic şi să nu mă reped să-mi cumpăr bilet. Apoi am ascultat Dresda şi mi-am zis că formula de cvartet poate fi una interesantă iar Bruninghaus şi Katche îmi plac (pe basist nu-l cunoşteam).

(more…)

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

(more…)

Concertul oferit de Nils Petter Molvaer a fost un moment fără pereche al Festivalului (“un val de inedit”, îl citez iărăși pe “Moșu” – dându-i, nici nu se pune la îndoială, dreptate). Așteptări din nou depășite, nu prin muzică, redată fidel și invariabil, de parcă Molvaer ar cunoaște un singur limbaj, ci în ce privește un întreg sincretism și efectul său remarcabil, capabil să te remodeleze și să se joace cu întregul tău set de valori și plăceri. Sună exagerat, dar numai poezie și euforie s-a scurs prin mine, după o oră și ceva incredibil intensă, în compania acestui artist norvegian. Publicul a fost și el nespus de încantat, prin urmare marcat, prin urmare stârnit, prin urmare curios, prin urmare receptiv…dată fiind mai ales partea provocatoare a concertului, cu mici pietre de încercare și tușeuri mult mai artistice decât cere standardul.

(more…)

John Abercrombie a adus cu sine furtuna (de)mult prognozată, ce s-a plimbat, se pare, de-a lungul întregului Banat până să ne strice petrecerea din Poiana Lupului. Odată ce concertul maestrului s-a încins tot mai tare, și dincolo de dealuri, pe cerul până atunci în permanență senin, se vedeau acum semne luminoase, tot mai frecvente, ale urgiei predestinate. Zise un om atunci ”vezi-ți de treabă, că nu va ploua”. Speram mult să fie la fel de inspirat precum tatăl meu, care deseori râde sfidător în fața furtunii și reușește astfel s-o și alunge. N-a fost să fie. Nici nu ne-am tras răsuflarea după ce Abercrombie Trio și-au terminat încântătorul spectacol, că furtuna s-a rupt cu nonșalanță deasupra noastră. În câteva secunde, totul s-a năruit. Karma, nu-mi imaginez că se poate eticheta altfel.

(more…)

[...]

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

(more…)

Destule probleme pentru subsemnatul, aflat pentru prima dată la vestitul și impozantul Festival Internațional de Jazz de la Gărâna. Toate, desigur, de ordin personal, putând fi încadrate extrem de succint sub un simplu note to self: să nu mai mergi niciodată cu amici care, odată aflați sus pe Semenic, sunt mai mult interesați de grătare și de înecat prin lacuri decât de jazz, și să nu mai pleci de la concerte, depinzând de alții.

La fel de succint, pot spune că ziua de vineri – prima de concerte – a fost total compromisă, rămânând precum un capitol neterminat de roman, sau un fel de reportaj cu greu închegat, prea frugal, incomplet, și din care lipsește taman esențialul. Oricât m-am străduit și mi-am planificat să ajung cu bine și la timp la Festival, alte probleme, întârzieri și ceva din deja-sugeratele priorități complet străine de ce ar ține de jazz – toate mi-au făcut praf “debutul”. Mi-a surâs norocul doar la început, puțin de tot: deși întârziasem o oră și jumătate, am descoperit că ajunsesem … la țanc! Organizatorii au avut o zi de coșmar, și numai ei sunt capabili să explice pe-ndelete ce a mers așa de prost, de concertele au durat până la 4 sau 5 noaptea, pregătirile au fost interminabile, und so weiter… Dar atât noroc, și nimic mai mult! N-am putut sta până la capăt – motivele le las deoparte, regretele sunt inutile. Se zice că concertul lui Terje Rypdal a fost nu doar cel care nu trebuia sub niciun fel ratat, ci și dintre cele neasemuit de frumoase. I will never know…

(more…)