20 septembrie 2011 | Sala Palatului

Ce noroc pe mine, să isprăvesc cu Festivalul exact așa cum m-am apucat: cu o simfonie de Mahler. Așa cum va decurge, poate, și din ultimele rânduri, rămâne o mult afectivă experiență. Cu destule variabile – fără timp de ritual, ca prima dată (zile înainte de pregătire sufletească, de parcă a Șasea ar fi fost unicul rost, revizuiri de înregistrări și versiuni, meditări sau proiectări ale posibilelor transe, doar ca într-un final să pic înapoi în aporie), venind după 12 sau 13 zile vlăguitoare sub formă de ultimă dorință, sortită a fi o audiție mult mai spetită, mai la limită, mai cu auzul afundat și capul vărzos – dar și cu unele constante: după Londra, o altă nu-chiar-orișicare-ți orchestră. Strașnic.

Înainte, însă, de orice vertij și absorbire-a-sinelui pricinuite de simfonie, să nu uit de al doilea concert cu Mehta și Israel, unul mai pestriț, încărcat și complicat. Seriile de două concerte își au întotdeauna o imuabilă, închegată valență. Cele 24 de ore dintre pot face negreșit o diferență. N-am simțit-o nicicând la fel de puternică, la nicio altă orchestră față de Israel. Mariinsky, pieptiși cu ce au pus la cale, dar în ambele zile atât de forte, încât (exceptându-mi ifosele legate de ce-au făcut cu Mussorgsky) să nu devenim selectivi. Concertele Staatskapellei, și mai evident egale în compoziție și momentum . Sărind o zi cu Londra sau Liverpool, nu pot merge mai departe cu exemplele.

Aici, înainte de toate, un program mult mai istovitor, mai puțin lesnicios, mai dens, mai vicios decât regalul Ceaikovski, expunând un concert și o prestație deopotrivă vârtoase și tras-încordate. Mai țineți minte reclamația cu privire la ce se poate armoniza (de se poate de vreun fel) cu o simfonie de Mahler? De data asta, un ponos al duratelor, dat fiind Concertul nr. 2 pentru pian al lui Brahms, voit … simfonic.

Alt rest, mult mai preocupant – însăși orchestra. La destule gânduri eretice avute de-a lungul Festivalului, vis-a-vis de câteva ansambluri sau artiști (care, de regulă, au puterea de a muți orice dezacord), mai adaug încă unul, ultimul: ”bravura” orchestrei din prima zi, acum ceva mai nebuloasă, în-afar-de-caracter, sfâșietoare de-a lungul unor grave, ample tensionări post-romantice. O Uvertură enesciană mai iruptă decât ne-am fi așteptat? Poate că și lucrarea pătimește – vag, amar, jelit ori alterat remodelate ritmuri populare, laolaltă cu semne și clustere componistice la fel de abundente, împovărătoare. Dar nu sunt de părere ca orchestra să fi sunat pico bello: multe stropituri și culori nedefinite, difuze; grunz în sunetul și atacul fiecărei partide. Eratic.

Încă o stea (Yefim Bronfman), încă un latent moment de referință; din păcate și încă o conjunctură crudă. Instrumentul, acustica, iar cu cât mai valoros pianistul și cu cât mai postulant concertul, cu atât mai dură anecdota. Pe care nu-mi face nicio plăcere să o repet; dar cum altfel să concluzionez, când întreaga parte concertantă a seriei de la Sală a fost descumpănitoare?

Pe undeva, trebuie să admit că îmi pot cizela pe viitor mai mult negativismul. Sunt mult mai puțin fieratic atunci când nici nu am vreo slăbiciune pentru lucrare. Iar Concertul nr. 2 al lui Brahms este de o măsură, manieră și melodie conflictuale. Nu știu câți își mai aduc aminte să-și fi luat bilet știind că se va cânta ”Imperialul” de Beethoven. Irelevant poate, din moment ce nici Bronfman nu a concertat în turneu cu Filarmonica cu altceva decât cu al doilea Concert de Liszt, respectiv Brahms. Dintre cele trei, doar Liszt, posibil mai evocativ, rodnic, ornat, incandescent. Așa, un Brahms dificil, prelung, secățiu.

Nici prea mâhnit n-am ajuns să fiu în micile părți la care totuși țin, cum e finalul. A avut scântei, orchestra retrăgându-se în sfârșit, Bronfman finalmente mai înviorat, semne de ușurime în atingeri și în spirit sau o oarecum instigatoare răbufnire în cele mai potrivit momente aprinse. Restul a fost ceva cu care să te resemnezi. Mâinile lui Bronfman, atât de grele (probabil și trudite), ciobind terțe de regulă grațioase, făcând din Allegretto un fior sinuos.

Până atunci, un parcurs zăbavnic, aspru-peticit; Bronfman în genere unilateral, orchestra pe marginea delăsării. Chiar și puțină irascibilitate între ei, Bronfman trântindu-și cadențele și umpluturile până să poată fi preluat de orchestră, aproape cu saț pentru a continua să se căznească atât. Andantele, liric, molcomitor (cu siguranță mai puțin buf decât repausurile din scherzo, despovărate, dar arătând întocmai cât de mistuitor au fost toate celelalte clipe), deși sosind și el cam prea târziu – aveam deja o ușoară amețeală și palpitații de la tot ce ascultam și atmosfera în care mă bălăcăream.

Când vine vorba de încheieri, îmi stă în obicei ori să pripesc lucrurile, ori să mă împleticesc în ele. Se poate să fi făcut câte puțin din ambele, de-a lungul simfoniei. Orchestra, din fericire, domina din nou, cu eroii ei individuali în poziții (funestul trompetist, sonor și precis, de nu chiar și ușor detașat, deasupra tuturor de-a lungul întregului trauermarsch; apoi antractul silențios de cvartet în miez de Scherzo, impecabil de reținut – deși parcă și aici cu o mică nuanță, o ”tieftest” pișcare la violă). Am fost atras și distras de o multitudine de detalii, voci și semnale. Dar am fost oare copleșit, astfel? A fost o interpretare deliberat eclectică? A fost ”strict simfonic”? Iată-mi surprinderea, admițând că n-am putut surprinde mai multe esențe de atât.

Ajunși la ultima parte – sau ultimele părți; Mahler rezervă un sic! în asta – totul deveni sentimental. Nu sunt cu adevărat un fan al Adagietto-ului, deloc cu credința că ar fi cel mai rafinat, pudrat moment al muzicii lui Mahler, darămite binevoitor atunci când e singurul lucru pentru care oamenii s-ar duce să asculte a Cincea. Dar de data asta, m-am lăsat învăluit; nici prea molatic încât să te ațintească, nici iuțit, încât să i se estompeze licărirea. Încă un moment memorabil, mai târziu în rondo – un stretto maxim, implacabil și acustic-acaparator, făcându-mă nesigur de este un contratimp scăpat de sub control ori o momentară dispersie de sunet și forță. Partea amuzantă este că nu o mai găsesc pe imprimare. Cum așa! Hm. Mult mai puțin închipuite, altfel, ultimele minute, cu fuga transformându-se în cel mai festiv, puternic și intens final posibil de cuprins.

Das war’s. Nu pot spune că am fost mai captivat de atât, dar a fost pe cât de concret și simfonic poate fi. Sunt destul de arogant să-mi fi dorit să rămân până la capătul zilelor acestea muzicale, să o aud și pe a Noua. Cu ea, aș fi avut o veritabilă chintă mahleriană, în prima vista, toate la Enescu în decursul ultimilor șase ani.

Alte câteva regrete, date și de un final de Festival hotărât să nu se întingă până în ultima clipă: cum de am putut să plec în zi de Bach, cu Gidon Kremer și a sa Baltică; cum de am renunțat la Dhafer Youssef (pe partea de ”World Music” neexplorată, oricum); cum de mi-a scăpat din vedere cât de aclamat, de in-form, este Antonio Pappano.

Dar adevărul este că sunt frânt. De-a binelea și de-a gata. Până și abonamentul meu e rupt, îndoit, șters, scriind pe el că mai am locuri la nu știu ce concert Georg E. Escu. Sună interesant. Dar contenesc.

—

ultima dată, și pe bicicleta galbenă

Iată-l. Iată că-i sosii clipa. Concertul desăvârșit. Desăvârșit conceput, cel puțin. Dacă ar fi vreodată un moment potrivit să-ți închipui că un concert poate să-și aibă ”sunetul”, măiestria aparte, acesta e; iar de se poate susține că există o artă și fixarea unui repertoriu de concert, cu ansamblul potrivit, cu artiști venerați, atunci acesta, pe hârtie, ar fi fără cusur.

Prestigiu ce pare pe gustul Filarmonicii; nimic mai prejos de excelență. Declarate ”programe pe măsura calităților artistice ale Orchestrei” (Mahler, Ceaikovski, Webern, Iberia, Les Préludes); festivalurile și sălile de concert mari, luate la rând (RAH, Lucerne, Dresden – și bănuiesc că ne surâde și nouă, acum că-i avem din nou pe scenă, nu?); cei mai distinși soliști (Gabetta, Buchbinder, Bronfman, Repin, Shaham – de care îmi aduc aminte, în concertul lor tulburat politic de la Proms, oprind suflarea cu Concertul de Bruch). Ea însăși, Orchestra. Croială aniversară, la 75 de ani. Seducătoare, părută vechie (nefiind cazul) față de alte orchestre de la Festival.

Desigur că se poate cârcoti la orice: de ce nu ”Patetica”? de ce nu uverturi sau prologuri, introduceri, scènes de ballet (întâmplător, avea să ne fie îndeplinită ultima dorință, sub forma unei surprize de final)? Dar astea sunt fleacuri. Dincolo de închipuire, așa cum (ni) s-a prezentat totul. De melomani sau de fațada unei gale, pentru asta ne-am și învins stupoarea, pentru asta am venit să umplem sala sau ne-am strecurat și am stat lipiți de perete, formând troiane la intrări sau coloane duble de ambele părți, de jos până la balcoane; pentru asta am fost de față. Israel Philarmonic Orchestra. Zubin Mehta. Vadim Repin. Ceaikovski.

Dar fiind Ceaikovski, numai bună pricina pentru a mă simți ușor încurcat, în loc să las mofturile deoparte! Ce, nu-ți place Ceaikovski? Ce vrei să-ți fac? Uneori, nici măcăr nu vin cu motive bune – sau motive de vreun fel. Nici că mi-ar fi împotrivă să-l consider un geniu. Dar tot nu e muzica mea. De nu-mi place mie să-mi complic audițiile.

Se pot juca tot soiul de cărți față de concert. Știu și eu. Aș putea fictiva o epifanie, o nou-câștigată pasiune pentru Ceaikovski, o sénamourer de modă veche. Nici neverosimil, dar nici chiar așa. Nicidecum cu Simfonia a IV-a. Dar nu mi-o luați ca pe o amărăciune. A fost o interpretare bună, plăcută, temeinică. Nu chiar un Ceaikovski rusesc (și-mi stă gândul la Mariinsky), dar tot un Ceaikovski de către Filarmonica din Israel. Real desfăt. În fond, mult din strașnica energie a primei și ultimei părți s-a transmis unei priveli de orchestrală bravură, un aparat sunând ață și vibrând la acea unică atingere aparținându-i lui Mehta, mistuind în profunzime în auzul fiecăruia.

La care, părți complet diferite, subtile, sunându-mi (preferențial) și mai bine de atât – precum toate fisurile și detaliile grozave ce s-au împletit. Valsul lent, quasi Andante, din prima mișcăre, sunând minunat, însuflețit – în fond, nici chiar lent per se, Mehta zvâcnind gradual mai intens din penel, spre împlinirea doritului stringendo, cu un fin sentiment de cutremurare ce se naște, pe un fraged salt de două note la timpan. Înainte de asta, melodia inițială a clarinetului, aproape având un accent Yiddish.

Aș putea încuviința și către un Pizzicato ostinato bine executat (oricum de mare efect, de felul său), de nu fără câteva imperfecțiuni, puțin lipsindu-le corzilor, puțin de tot, ceva nedeslușibil în al lor sul, altfel boltind dinamicile într-o mare manieră; flautele, pitulici cam gălăgioase; în schimb, excelente, flegmatice trompetele și trombonii (fiind oarecum culmea, să mă fi mișcat aici mai mult decât cu leitmotivicul, beethovenian-împrumutatul imn de speranță de la început).

Rămâne însă Concertul pentru vioară piesa (populară, revendicată de gust, pretinsă calității, simțită emotiv sau ascultată într-un spirit învoit) pe care toți au venit să o asculte. Formalități de început aproape prea simple pentru Repin, într-un tempo isteț fugitiv, fără vreo larghețe sau emfază expresivă, de un sunet șlefuit. De îndată îl simte și preia orchestra, în permanență cu un puternic, glorios aplomb, deși cu o plesneală la timpan de nedescris, defel ”cușer” (și am stat cu ochii pe suspectul cela tot restul concertului, după ce m-a perturbat cu asta; la simfonie a trecut la cinele, dar tot strica tot pe ce punea mâna).

Devenea mai mult decât simțitor că vom fi cuceriți – cum suntem aproape întotdeauna – de brilianță, de strălucitor, de fulminant. Întocmai cum a fost proiectat Finale, încă de la tresărirea strelice, din fericire nici imediat stropșită, de rondo. A mai fost loc și pentru a savura încă câteva momente line, plastice (chiar mai frumos cântate decât întreaga Canzonetta, o cantilenă ce a trecut cam repede și fără mult grad), dar odată ajunși la încheiere învârtejită, necompromițătoare, spectaculoasă, trebuie să ne fi luat mințile categoric. Nu cred să nu fi auzit (cu toții, vreau să zic) Concert (ceva) mai bun, dar Repin a fost oricum admirabil, expediind și amintirile altor violiniști recenți (Benedetti, Midori, Faust) într-o ceață mai mult decât blândă. Nici numai suprem tehnic, dar nici lăsându-se la voia expresivului – să zicem astfel și de Repin și de Concert, așa cum l-a cântat? Nu-i sigur. Încă se mai vorbește despre.

Un P.S. pentru bisul dat de violonist, o legănare improvizatorică uluitoare pe Carnavalul venețian de Paganini, pe acompaniamentul pișcat al cordarilor filarmoniști.

17 septembrie | Ateneu

Sâmbătă, cinci fără un sfert după-amiaza și pe trepte sau între coloane la Ateneu văd mai multe cupluri ce-și fac pozele de însurăței, decât spectatori stând la o țigară, așteaptând sau îndreptându-se spre intrare. În foaier, până sus, în sală, pretitundeni, tihneală. Nici măcar muzică de apel. Jumătate de scenă. Scaune încă goale, într-o răsfrângere minimalistă a celor de partea noastră. Fără camere, fără crainici sau tălmăcitori. Public ce se strânge lent. – din opt sute, de atâtea concerte încoace, maxim o sută ce onorează. Șuetă în spate: ”Cine-s ăștia, care cântă?” ”Stai să mă uit. Kappa-… karma-… kammer-… karm- nu, stai să-mi pun ochelarii…”

”…Ah, Camărăansambl-n!”

Muzică [virgulăpauzăcomărespiro] contemporană. Nobody cares.

… firește că exagerez. Se simte doar că a fost cel mai puțin îmbietor 5 o’clock de o vreme încoace. De când mă vântur eu pe-acolo, cel puțin! Izolat și concertul în sine de restul ”muzicilor de secol XXI”, care ticsiseră prima săptămână. Slabă consolare așadar, m-ar fi interesat mult mai multe: Hyperion (care a ieșit cam screwy), Florilegium (excelent, cu o compilație aproape desăvârșită de cvartete românești noi), L.A. a lui Pärt sau chiar Banatul (cu macabricisme de Henze și a V-a simfonie, postum orchestrată, de Enescu, parcă de o imaterialitate neasemănătoare).

Exagerez (, firește) și legat de public, unul rezonabil, chiar o bună mixtură de nu-prea-mulți academicieni (asta pe văzute) și, pe de altă parte, ”avant-fani”, lunatici ce-ar putea vădit rezona la toate, restul (aici pe ghicite). Fără victime, fără vreun exod precum de-a lungul fioroasei ore de Messiaen, fără scrâșniri – pentru un program defel departe de explicit, de tot cumva dificil și oblique – deși nu aș merge nici până la a pofti la mai multe impresii.

În fond, venind și eu spre a fi inspirat de program. Nicio nouă capodoperă pe care să o fi descoperit, pe când acea singură compoziție ce-o știam, excelentă de felul ei, își primea o redare iscusită, dar greu de crezut că și mult incredibilă. Cu riscul de a suna metaforic, ”Clocks” a Doinei Rotaru a sunat … muzical. În părțile temporale – ticăituri, împunsături, pulsuri, încremeniri, stacatti, polimetrii, toate palpabile, vital adresate – iar din două sfere acronice deslușite (din cel puțin 12 diverse staze declarate), mioriticul de un șteamăt nu foarte indigen, orientalul mult mai bun, dar deja de un interes răcit.

N-aș păstra pe listă nici ”Rotorelief” de Ivo Nilsson (prezent în grup, la trombon), cu fricțiunile sale totale, nici ”High Anxiety” a lui Cr. Marian, pentru manifestări de întocmai așa fel. Tot de aici însă simt nevoia de a spicui: segmente unice de contrast, amorf și stătut, cu anumite timbre și rezonanțe splendid reușite, în cea din urmă; partea dirijorală de vorbitor din piesa lui Nilsson, suficient de interesantă (ușor circumscrisă și motivică), solo-uri de pian și harfă preparate, și mai și.

/////

Doar ca să știți, jazz e noul clasic în materie de bisuri. Berezovski, singurul solist ce-l știu să fi dat două până acum (deși s-a așezat înapoi la pian cam repejor pentru asta), cu un Etude ”Boogie Woogie” de Morton Gould. Acum, surorile Labèque, cu nici-nu-știu-sau-n-am-recunoscut-ce (citesc că Berstein, din WSS). Nu e rău, nicicând nu-i (…poate doar când programul e strict Mendelssohn, hm?), se știe că sunt și versate în asta, dar mi-ar fi plăcut și mai mult să fi venit și după un concert bun.

Întrucât n-a fost. Sau nu pot zice eu de a fost. Recunosc că pentru ele m-am dus, nu în mod special pentru Kamerata Salzburg, nici că-i Mandeal, nici Mendelssohn. Pare a fi un concert destul de corcit (tutti de orchestră în stil clasic, bufeuri de virtuozitate la pian) încât, tu solist, să nu-l exacerbezi. Labèquele aproape numai cu asta s-au delectat. Nici în aceeași notă, cele două: Katya, aprinsă, explozivă, tehnică și distrându-se la tot ce scoate mai năstrușnic; Marielle, retrasă, potolită, ușor nerafinată. Mai important, toane, porniri, ”dat peste degete” în dialoguri, imitații, preluări și tot așa, un Mendelssohn cel puțin fastuos, torențial și denivelat.

18 septembrie | Sala Palatului

În sfârsit, o premieră notabilă (cel puțin, așa circulă vestea), cap de afiș timp de două zile la Festival, Royal Liverpool Philarmonic Orchestra, orchestră cu un suflu nou de patru-cinci ani sub actualul dirijoral.

Ante (regret): Mă blamez că am zis ”pas” la primul lor concert, de cum am auzit că Suita a II-a a lui Enescu a fost excelentă și Midori la fel de zbuciumată, numai cu mult rost (în Concertul de Walton). Sunt și mai frustrat după ce am fost la acesta.

Prima (baffle): Enter Vasily Petrenko, dirijor de 34 de ani, carismatic, tineresc, fire adversă oricărui stil vechi și scorțos, matur și uneori chiar briliant. ”Oh, he’s so young and lovely”, zice o doamnă din vârstă (tot din Liverpool, chipurile). ”He’s taken this orchestra in a whole new direction. Even plays football with them. Plus, he’s so handsome.”

Seconda (stun): Trei sau patru minute luându-mi să realizez că e Stravinsky, Simfonia în 3 mișcări, grație unor reculuri jazzy, pulsatoare, neînfrânate. La jugulară! Ce tărăboi la alămuri! Petrenko, încins pe podium, întotdeauna făcând ceva cu mâinile. Față de asta, o surprinzătoare condensare a atâtor detalii ce țin de partea a doua, în doar câteva tușe de penel, și o aproape severă notă dată celei de-a treia.

Terza (shock): Duda care a fost Concertul nr. 3 de Prokofiev. Destul de dezumflat și de jumătățile de măsură sau ideile suspecte ale orchestrei (de când zoriri așa nebune în sus pe gamele primei părți și cât de dubios un climax al Variațiunilor executat atât de ostășește), însă Alexei Volodin a fost cu siguranță adevăratul semănător de mediocritate.

Coda: Bis de opt minute, Eroica de Chopin, cine face așa ceva? O mostră de măcelărire. Răgete de public la capăt; nu mai știu ce să zic.

Gata, destule pentru o seară. Carnețelul deoparte (nu, nu, glumesc, nu fac eu așa ceva în timpul unui concert), capacul pus la cameră, reportofonul lăsat să ruleze, adâncire în scaun, audiție frustră. Rach III. Foarte frumos.

10 septembrie | Sala Mică a Palatului

Sâmbăta trecută, un bilet în plus pentru concertul de dimineață de la Sala Mică a Palatului, acea sală care, nici măcar cu promisiuni deșarte din an în an, nu va ajunge, probabil, la rând cu îmbunătățirile. Uitasem de acum doi ani recluziunea sa în muzeu, spațiul igrasios de sală de cinema în care intri, rândurile de scaune infinite și fără niciun relief, priveliștea rulourilor pe post de căptușeală, respectiv a blocurilor lemnoase în formă de granit fixate până la tavan, neonul gigant deasupra scenei sau complentarele ferestre de ventilație de pe peretele din fundal.

Dar divaghez; asemenea inestetică este dincolo de subiect; sigur că poate degrada acustica, dar, ca întotdeauna, fingers crossed. Eram și mai complexat de perspectiva unui concert cameral, un gen față de care n-aș putea fi mai insensibil. Mai mult: Octete (Lachner, lesne-de-urmărit, poate prea formal-riglat, totuși eflorescent) și Dixtuoare (Enescu). De bună credință entuziasm pentru Bläserensemble Sabine Meyer. N-a fost un concert strălucitor, însă încă îl rețin drept unul plăcut, cu puțin din Scherzo-ul atractiv sau rusticul sfârlit/vălurit din Enescu sunându-mi și acum în cap. Ca în multe alte interpretări de Enescu de la acest Festival, prima mișcare a Dixtuorului, jertfă pentru a se deschide ulterior, în sunet și în înțelegerea partiturii. Și de ce nu, Moderement a fost încântător.

11 septembrie | Sala Mică a Palatului

La matineul din ziua următoare, bilet avut în buzunar de-acasă. A fost mai descumpănitor. Adrian Brendel (fiul lui Alfred B., pe care l-am zărit în sală și de a cărui conferință la Atheneum, în 12, aveam să uit cu desăvârșire) este înzestrat și sensibil, cam pe cât nu pot vedea în Tim Horton un pianist de romantic (cameral) prea valoros. Inconsistent concert. Aproape că ar fi cântat mai bine doar șase minute de Webern (Sonata pentru violoncel , Trei piese). Sonata lui Zemlinsky, mult mai plurală decât se asumă. Cea de Enescu, negrăit mai slabă; moleșit ascultând-o, luând-o drept un poor man’s Brahms (ori un dispozitiv romantic și mai șubred), așa cum a ieșit.

13 septembrie | Ateneu

Fix în serile imens-acaparatoare ale Staatskapellei Berlin, două concerte meritorii, cu două ceasuri mai devreme, la Ateneu. Încă o dispoziție de ultim moment pentru Gulbenkian Symphony Orchestra (care nu e o națiune de care să nu fi știut noi), mai mult pentru programul modern (ori ale sale ”diverse aspecte ale virtuozității orchestrale în secolul al XX-lea”, după cum l-a trasat însuși dirijorul Lawrence Foster). Audiție cu certitudine rară, Simfonia a II-a ”The Age of Anxiety” a lui Bernstein, cu alegorii ale speranței și disperării, haz surescitat, pletoră simfonică, variațiuni amețitore și acel ”jazz scherzo” ce – pardon la mot-a-mot – ”fură spectacolul”. Bernstein spiritualizat și în alte momente: Variațiunile lui Britten, în sine subintitulate ”The Young People’s Guide to Orchestra“, aproape o aluzie la seriile “Young People’s Concerts“.

Dar lecția mea de muzică a fost mostra licențiată de Ives (4th of July): lentul umblet armonic al corzilor; trepidanta detonare de orchestrări raționale, sonorități regulate și teme populare; poliritmii etc. Se spune că surprinde veritabilul haos fonic al unei parade în ”zi de independență”. Eu văd mai mult cinism, mai puțină stereotipie și mai puține lacrimi în ochi, cu mâna la piept, auzind ”Star Spangled Banner”. Poate că vremurile acelea încă mai permiteau.

Ce concert, mi-a plăcut teribil! Încă o legătură cu Bernstein, poate nu în dirijat sau până la gradul său oarecum unic de jubilare, voluptate și excitare, dar, cu toate astea, nu pot să mă gândesc când am mai văzut un dirijor mai jovial și fermecător ca Foster. Asta cel puțin până când repetate sonerii au sfâșiat în țesătura ”Săteascăi” lui Enescu; din aripa stânga a lojei, îl vedeam cu spatele atunci când ne-a apostrofat. Mă bucur că nu i-am prins privirea în acel moment.

14 septembrie | Ateneu

Nu mă număr printre cei care să vadă un farmec lăuntric al programelor muzicale concepute expres aniversar, dar e o atracție festivă în sine, într-un an 2011, la rândul său, spectaculos, contopitor. Pentru bicententarul Liszt, șocant să se fi cântat doar Simfonia ”Dante”. Schumann și Mozart, conjuctural, dar de efect și cu interpreți pe măsură. Enescu, bănuiesc, la marea discrețe – toate simfoniile (chiar și schițele postum orchestrate de Bentoiu), suite, muzică de cameră. Orice meloman perspicace ar ști că Bartók împărtășește, în mod normal, același moment.

De vreodată o asemenea miză, oricât de minoră, atunci cu siguranță în concertul Filarmonicii Naționale Maghiară. Zoltan Kocsis la pupitru; mi l-aș fi dorit și solist, având un cult pentru el în muzica de pian a lui Bartók. Așa, un Boris Berezovski veșnic contrariant, un fel de Ralph Fiennes al muzicii: când e în formă, cântă foarte bine; când nu, mizerabil. Se petrece ceva și cu acest Concert nr. 2, de mult nu-l mai aud ca lumea. Yuja Wang, la Proms, l-a tocat și făcut praf în ultimul hal. La Berezovski, barem, o parte lentă așezată, cât de cât simțitoare (acel perpetuum mobile din mijloc, și el fin, dosnic), sau accente și pulsuri potrivit-stringente pentru Bartók; în rest, aceeași clăpănogeală.

A doua dintre simfoniile enesciene, poate interpretarea mea favorită de la Festival.

extra recitire, pe bicicleta galbenă

Disclaimer? Nu am de gând să o iau pe ocolite: următorul concert a fost mizerabil. Țipător contrast față de toate cele dinainte, dar cam așa mi-am zis și eu. Pe cât de înverșunat voi fi scris, vine totuși cu multă reținere. Gândurile nu sunt agreabile, lectura nici pe atât, dar, în suita relatărilor de la Festival, nici nu vreau să îl fac uitat.

Dorința-mi cea mai puternică a fost pentru Messiaen. De-aș fi știut că și pe la Concurs s-au cântat câteva piese, m-aș fi oprit pe-acolo doar pentru atât. Iar de la Turangalîla, printre cele mai colosale care să-mi fi modelat (nu de mult) gustul înspre modern, nu era chip să mă motivez. Rare concerte, în general. Auzind acum, în premieră en concert, mi-am putut aminti toți pașii dinainte: difuzarea de la Pleyel cu Eschenbach, Thibaudet la pian și Orch. de Paris, pasional cântată, învârtejit montată – nici măcăr întâmplare; presimțire, curiozitate pură, apoi coup de foudre -; înregistrări luate la rând, toate sunându-mi diferit o bună bucată de vreme (Chailly, tot cu Thibaudet, sauvage și cu unice sonorități clarissime de ondes Martenot; Chung cu surorile Loriod, mai obtuz și blasé, dar cu un Jardin du sommeil d’amour divin). ș.a. Vechi sentimente. Dar și acum, la fel ca oricând înainte, subjugare în fața ei. Nici nu știu cum să o apăr mai nimerit. Nu știu cui mă adresez.

Ce am făcut, în afară de asta, a fost să risc. Să merg și să sper. Poate că. Mi s-a atras atenția și cine cântă, și cum. Eu n-am stăruit mult asupra unor astfel de preconcepții până acum – Andreescu cântând cu London, nimic de zis; Filarmonica ”George Enescu”, Enescu și Prokofiev, cu Rohzdezventsky (deși la asta nu m-am dus). Acum, Orchestra Națională Radio. Unii pur și simplu se uită întâi de toate la orchestră și artiști, apoi, eventual, la program. Afinitatea mea a fost mult prea sensibilă.

Publicul păruse cu certitudine mai conștient de astea, mai pragmatic și versat. Un time-off luat de la concertele mari, între Sk. Berlin care a fost și Wiener care va veni? Din program mi-am dat seama. Toți s-au dus la Forbidden City Chamber Orchestra! Ah, și la Oedipe. Dintre cei nefericiți, se mai scuturau câțiva. Plecau pe nepusă masă sau se lepădau la fiecare parte săvârșită: unii revoltați, indiganți, frustrați sau oripilați, reacții de o veche marcă 1913, de când cu Ritualul primăverii al lui Stravinsky; alții, nădăjduiesc, realizând adevărata măsură a lucrurilor. Una peste alta, lucrarea lui Messiaen nu putea fi făcută să pară mai insondabilă, cumplită și iritantă – nefiind niciuna, nici măcar una, din astea. Ondes Martenot, din instrument insolit, redus la unul comic, falsetic. Nimic nu părea capabil să se așeze în afect, deși, surprinzător, s-a aplaudat, s-a strigat, s-a chirăit la salutul fiecărei partide, care de care mai degenerată. Parcă zisei de un public mai pragmatic și versat …

Dusă la capăt osteneala orchestrei; oricum, însă? Dibuind abia ce texturi armonice deosebite și distilate apar la Messiaen? Încleștând-o nebunește și ottova? Aproape că James Gaffigan ar ieși basma curată, la o montare fără speranță în atare companie. Pentru un fost laureat de concurs Solti, pătimaș cu tăria, nedispus pentru calibrări. Mai neîngăduitor cu Cynthia Millar, palidă interpretă în descendența Jeannei Loriod ori a Ginettei Martinot. Iar lui Peter Donohoe, sincerele mele gratulări. Habar n-are ce cântă.

Deloc intenția mea de a fi comandat o interpretare incomensurabilă, cuprinzătoare. Idealul este o raritate mult prea mare în Turangalîla. În destule versiuni de mai puțin efect găsesc, totuși, acel(e) moment(e), acel(e) segment(e) ispășitoare (Salonen cu Philarmonia, atât de puțin nebuloși, tactând apăsat de-a lungul primei jumătăți de oră, tot reușesc înspre final ceva de pomină). Din părțile centrale măcar, una mai ”simfonisită”. De nici o culoare. Introduction, cu ”thème-fleur” ratată (”thème-statue” mai solidă, trombonii amânând pentru Chant D’amour sunetul stricat de paradă), cu ”alte muzici” aproape prea ușor (nici măcar vicieri în profunzime) de auzit unde se cântă cât se poate duce, Millar dând drumul sunetului prematur, Donohoe clămpănind tehnic; clocotirea finală, mai tocată decât un aksak de Bartók zvăpăiat, de nicio fascinație, fără logică și spectacol în mișcări și dialoguri (inexistente pian – suflători, ancolat ison viori – percuție). Joie Du Sang Des Étoiles, infern tonic. Jardin Du Sommeil D’Amour, într-o derizorie păsărească a lui Donohoe, prost reliefată la suflători (grea meserie, una ca asta care să ceară nuanțe și expresivizări), nocturn prea frământat. N-am mai sperat prea mult timp. N-o mai puteam duce așa. M-am închis în mine.

Imbolduri neconvenționale, concretizare de mântuială. Iar în lipsa campionilor ei, s-ar putea să nu mă mai mulțumesc niciodată cu orice Turangalîla. Se zice că asta face diferența între pasionați. Oricum, la cât de rare și răzlețe ocaziile, la fel de bine aș putea începe să vânez eclipse de soare.

Pare să continue la nesfârșit. Una după alta, din nou și din nou. Mai are rost să menționăm vârful de sezon în care ne aflăm? Încerc suficiente conexiuni prin însemnările mele, dar toate întru hașurarea acelui ceva incredibil. Să mai recapitulăm? Zacharias, trei seri. Rușii cei mai ruși, două. Acum Barenboim. Rareori în festivalele altora, așa mari nume și mari reprezentații, în succesiune – asta ca să las să-mi scape un rar compliment. Și mai, succesul dincolo se lovește de regulă de ”standarde”. Nu zic că nu le-am avea pe ale noastre. Sau poate că da. Oricum, suntem absolut dominați de toate ce se petrec. Suntem ahtiați. N-am mai văzut așa ceva: ovații limitrof zănatice și delirante; urale răsunătoare; de nepătruns, muținde de critică (deși urmează și ea cu ale sale rezoane) aprecieri.

Șiret Barenboim! Are el întotdeauna șarm și deschidere către public. Un artist-in-demand care răsplătește. Mai multă faimă, nici că se mai poate. Cum a simțit-o, cum i-a dat curs. Perindându-se minute bune pe toată scena, calde îmbrățișări tuturor; saluturi de star rock (!) în drum spre culise; sufocând-o cu îmbrățișări și săruturi pe fata cu buchetul de flori; stând în centrul atenției, absorbind toate aclamațiile. Baie de mulțime în toată regula.

Oportunități multiple odată cu vizita sa – nici ea prima la Festival, dar complet altceva față de acum 10-12 ani. Hic et nunc, omul momentului. Numai bine să-l facem Doctor Honoris Causa de cum am pus mâna pe el. Nu știu dacă și-a lansat și două cărți sau doar le-am primit în dar. Hollender însă da, un nou volum de amintiri, conferință în pauza concertului II al lui Barenboim, ”Spuse, trăite, dorite”. Ce frumos…

Măcar festinul muzical cu care să ne mulțumim – prea-mulțumim. Tare smintit ce-am putut fi inițial, dezumflat că va cânta Mozart. Nici nu pot zice ce-aș fi preferat în schimb; Beethoven, pesemne. Bineînțeles că nu le presimt ca lumea. Pare chiar un an excelent în Mozart. Pentru cele două concerte, în ambele seri, scena era sub iluzia unei convertiri, redusă la un cadru mult mai intim.

Dar nu aduce asta cu altceva? Hăul răspândit al Sălii, tot același. Niciodată ca acum nu mi-a venit să reclam o stare de mult știută că e mizerabilă; și mai rău, ticăloasă. De nu-i păcat. Poate fi deconcertant. Pianul pare un instrument lăsat de izbeliște acolo, pe care nu poți scoate nimic. Desigur, marii artiști găsesc calea (legenda lui Richter, cu unul din cele mai bune concerte ale sale, dat pe o pianină dezacordată; niciodată nu m-am lămurit dacă a fost vreodată posibil așa ceva? bănuiesc că pentru asta e legendă), dar lasă uneori și impresia că se zbuciumă zdravăn. Ori doar se simt prost – Argerich în 2007, cu primul de Beethoven, crud chic, părând și enervată de toată situația. Kissin tot atunci, deloc strălucind cu ”Imperialul” (casănuzicem și de coardele care i se rupseseră în fața ochilor). Ce ne-ar fi costat să facem un concert cu cele două Mozart la Ateneu? Șansa de a umple 3000 de locuri? Justificări artistice, le dezic de orice noimă.

Altă bârfă. Perahia sau Barenboim – la trei zile distanță – a cărui Mozart? Prețiozitatea primului pare una de natură expresivă; la Barenboim, stilistică. ”Cultura sunetului”, ar putea apărea în titlurile agendelor de mâine. Emfaz, dar nu inexact. De adăugat multe alte aspecte, până la cel al muzicii, gândită altfel. O motiv mai însemnat pentru care este omul momentului este maturitatea angajată în noi interpretări. Cadențe și acompaniamente de un sunet nou, primenit. Îmi notasem după Concertul nr. 24 cât de ”surprinzător de bine” a stors muzică din pian, ceva ce, dintr-un motiv, am tăiat și înlocuit cu ”tot mai bine pe măsură”. Deasemenea deloc inexact. Ajuns la menuete și la finaluri, devenea nespusă minunăție. O înălțare, însă, de fiecare dată, măcar de la atingeri mai uscate, rigide; o parte din asta fiind și în firea lui. În a doua zi, publicul tușea convulsiv și fără batistă peste Concertul nr. 22 (mai târziu, telefoane sunându-l pe Dante să se întoarcă din periplul său), iar aura lui Barenboim o simțeam mult redusă, lucrarea luându-și rareori zborul. O biată interpretare mai laică pentru un nr. 22 mult mai pătrunzător și alegoric și cu cât mai mult orchestralul a fost absolut încântător.

Rezumându-ne apoi la partea simfonică, și mai multă rumoare în preferințe: Barenboim pianist, Barenboim dirijor; ist doch egal? Mult prețioasă amintire, atât cu Bruckner, cât și cu Liszt, epice simfonice în cele mai impresionante forme. Într-o poziționare simetric-arcuită (viorile oglindindu-se, ultimele pupitre ale lor urcate pe un podium, bași inversând locurile cu harpele sau cornii, dubla riglare a suflătorilor și satelitica percuție), Staatskapelle a fost, aproape în întregime, într-o formă excelentă. Pragmatic și academic în Bruckner, Barenboim scruta în schimb după orice flacără înălțătoare, povârnit-ardentă sau sufletesc-îndurătoare din Dante, neîngrâdind, încolo, basclarinetul cu al său splendid recitativ (un simbol de declamație a lui Vergiliu, poate?) și părăsind viorile într-o dispoziție debilă, plicticoasă după primii pași făcuți în Purgatoriu. Scânteie surprinsă dinspre Paradis (unul impropriu a fi descris uman, după Liszt) cu ajutorul Corului de Femei al Filarmonicii ”George Enescu”, potrivit în spatele sălii, poate chiar în spatele cârpelor întinse de la capăt de balcon până în tavan. Iar cu noi, în sală, între cele două forțe, nu cred să fi auzit două ansambluri mai defazate și un Magnificat mai puțin coral-îngeresc.

Față de inerentele crochiuri ale simfoniei dantești, a Șaptea lui Bruckner nu putea să sune mai unificator. Ziceam cum Mahler VI, ascultând-o pe viu, mă proiectase înapoi într-o lume încă substanțială,  de nestrăbătut; aș fi, în schimb, convins că Bruckner cu Sk. Berlin m-a apropiat de deslușire. Cu toate orchestrele de până acum, n-am fost nicicând mai curtenit ca acum de fiecare partidă în parte – merveilleux, pentru contrapunctele masive, prime, tipic la Bruckner. Nu pot decât deplânge o prestație oareșice proastă a alămurilor; ajunși la automatul Scherzo, păreau depășiți. Deseori adamant în tempii optați, Barenboim porni cu un Allegro vânjos, fluent. Dar în Adagio, ”sehr feierlich” și ”sehr langsam” erau deja abstracțiuni, parte zbătută de Barenboim poate chiar deasupra schițelor austere, en masse ale lui Bruckner. Finaluri necontenit accelerate, la zenit cu faimoasa lentoare stoică a lui Celibidache (aseptic preluată de alții de atunci încolo), cu care rezonez de regulă; dar chiar și în forma asta, m-a extaziat. Totul m-a extaziat. A fost o interpretare excepțională. Îmi stătea un ”bravo” pe buze – ar fi fost un rar moment de exteriorizare al meu. Dar mi-au luat-o înainte alții. Apoi, la scurt timp, toată lumea.

And now for something completely different!

15 minute de aplauze, pe puțin, preconizate pentru Tablouri. Nu departe de adevăr, doar e piesa din program de, mai mult decât considerabil, o popularitate suficient de repercutantă și cu, mai mult decât posibil, o interpretare ”suficient” de mortală din partea lui Mariinsky, cât să fie un hit răsunător și o lovitură de grație dată unui public atât de perplex, uitând de orice precedență. Dar eu zic nici să nu ne îmbiem doar cu atât și să neglijăm duiumul câinos post-romantic și modern, la scală epică, în acest răstimp de două seri – feblețe pentru mine, cam.

Combinând opticile, tot ne iese debutul unei săptămâni capricioase de mărie simfonică. Primul concert a picat și la capătul weekendului (cel puțin cât m-am pronunțat eu astfel asupra lui) clasic și distins, mulți mergând la ultima reprezentație a ”cameralei” lui Zacharias după ce au fost zguduiți de ”saudații” lui Gergiev. Noi numim asta în muzică (deși termenul n-ar trebui să-i fie cuiva prea vag) conjuncție. Isprăvire – suflu nou. Iar Mariinsky au cam definit un standard înalt următoarelor mari orchestre. Sună a semeție, cu toate elogiile deja adunate grămadă, aici și prin multe alte părți, dar cam așa e.

Recepția acestor concerte – deși taman al doilea, cel ademenitor, un mai aerisit decât primul – m-a uimit. Cât de buni sunt Mariinsky nu poate fi cu adevărat o revelație nouă, dar lumea trebuie să se fi prins de voga și forma lor recentă: vădit noul standard dat de integrala Ceaikovski, la Pleyel în 2010 sau sezonul de trei săptămâni la Royal Opera House, cu nebănuite surprize în locul unor clasice mai degrabă anoste (dându-mi, atunci, de gândit cum le-ar ieși Tablourile).

Există și istorii de festival Enescu, cu Mariinsky prin 2005, pe atunci Kirov, în ce mă gândesc că nu putea nici pe atunci să fie nonșalant omis (avându-l și pe Tomescu printre soliști), dar și Gergiev pe cont propriu, în 2007, cu Filarmonica din Rotterdam, cu ceva trecere pentru Mahler VII, dar apoi trezindu-se într-o sală pe jumătate goală cu un al doilea program la fel de vărvăresc post-romantic. Sigur, nu toți vor fi ghicit ce îi paște și ce așteptări le-au fost descurajate, nici nu vor pretinde o zăpăcire mai puțin intensă pentru multe dintre lucrări, odată ascultate (eu în mod cert rămân un novice jalnic) , dar, la cum s-au manifestat la capăt, aproape că a fost un rămășag pe deplin onorat.

///

Și iată-mă-s, perpelindu-mă să scriu despre fiece lucru în particular: despre orchestră, în mii de cuvinte, dar toate rulând în jurul titanicismului, etanș-sonic-ismului, magnetismului lor (și alte -ismuri de scris pe prompter); dar în și mai măsură, individual despre Gergiev. Foarte interesant ce face omul, cum o face; într-o vagă ținere de minte de acum patru ani, deși, la cât m-a întunecat (cu) Mahler VII, pare normal; mai puțin acum. Tot cu patru ani în urmă, notasem legat de el pe undeva o anume noțiune de ”dirijat solistic”, ceva nonsensic și astăzi, dar care tot afin îmi sună. Mult mai rațional decât îl așteptam, de când, vizionând seria Ceaikovski de la Pleyel, mult din mișcările sale părea de nedescrifrat; uman, afectat, înfocat (cu toată alura de ”țar” și al său graifăr temperamental). Dar mâinile sale, tot de o expresivitate ce pare, în cazul său, imposibil de înfrânat, iar, în văzul nostru, de raționat: vibrând, tremurând, de parcă ar atinge unda cu vârful degetelor. Pași în față emfatici, juma-de-salturi și, într-adevăr, o comandă scrupuloasă asupra masivului ansamblu și a  ițelor de culori, indicații și intrări din muzică.

În fine, despre program. În calup! Câteva concesii făcute pe parcurs (cititorilor devot-enescieni, scuzele mele în avans). Primul concert – excelent sudat, ploconitor, sever intens; al doilea – mai puțin conectat.

Nu mă mai simt atât de prost zicând că la multe dintre lucrări (evident nu Mussorgski, nici prima vista care a fost Shchedrin) număr doar două sau trei audiții (nu doar în concert, ci și în privat), acum că noua audiție a fost cu Mariinsky și Gergiev. Dintre toate, Tannhäuser reușește și să mă înflăcăreze de fiecare dată, doar pe motiv că e Tannhäuser. Clinică interpretare, aproape ireproșabilă (”poticneli” în multe din tranziții”). Pentru o scurtă perioadă în introducere, corzile (cu un sunet puțin argilor) păreau să se fi lovit de obscatolul sonor al sălii; dar îndată intră alămurile, limpede, sălbatic, străpungător – sigur punând la respect conduita ușor sfruntașă, de acum câteva zile, a partidei orchestrei londoneze. După final, cu corzile constrânse să execute aceleași glise, în suire către o frenezie totală, devin dornic să aud cu ei câteva încheiere lent-ostinat-culminante de Bruckner.

Cu Prometheus, au părut aproape determinați să forțeze nota – cu siguranță o formă dintre cele mai elevate de muzică, însă povarnic-potrivnică la scală de audiență mare. Nu sunt eu să-mi placă în mod necesar asemenea tagme, dar, bănuiesc, Scriabin ar putea fi considerat ermetic și mistic; în concert: straniu grapat, dar și miezos, belicos. Fără cor adăugat ultimelor măsuri și nici cu eludata, dar vizionara, sintetica clavier à lumières, altfel în deplinătate compozit. Toradze la pian, victimă instrumentului jalnic (poate oportunist în toate părțile brusque, altfel insolvabil pentru subtilitățile – înecate sau vărsate, aici – partiturii), colateral și în arhitectura întruna resorbindă a poemului. Final, apoplexie, demență pe un acord.

Și mai mult ego – într-o satiră deschisă, pe deasupra – în Heldenleben, Strauss părând să(-și) fi scris o lucrare simfonică de fiecare dată când era râcâit de critici. Câte scene teatrale, caracteriale, glorizatoare și contemplative deopotrivă, pe măsura unui orchestre de teatru (un ”coregrafic”  lăsat din senin deoparte sau înapoiat în simfonism, o zi mai tarziu, la Tablouri). Destul de fascinat de expunere, în special pleadoaria solo a prim-violonistului Kirill Terentiev în fața pretoriu de corzi grave, într-un dezacord de neclintit la început, gradat mai șovăielnici. Oarecum pierdut și neinspirat în / de tot restul poemului, după muzica de tranșee.

Părelnic întors pe dos și eliptic al doilea concert, cu ”Naughty Limmericks”: d’al bis a due sinfonie, senza concerti e senza overture? Deasemenea, de la, ce să fi fost, cool bop la bași și văpăi de ”note greșite” la inerentul chastushka sau neoclasicism.

Să fi fost și un contrapunct de lucrări populare? Știu și eu că am terfeli simfonia lui Enescu (nici Tablourile nu au fost de o ilustrație mainstream) zicând asta, lucrarea primind poate cea mai profundă interpretare dintre toate; nu cea mai bună, nici favorită, doar son(d)antă. Dar în unii pătrunde sentimentalismul; unul, uneori, ciudat. Și acum îmi aduc aminte, la Sacre-Coeur, de cel mai enervant gardian, muștruluindu-i și pe cei mai șoptinzi vizitatori. Aici sanctitatea unui Enescu era aspirată, cu vechile aplauze nepotrivite între părți, odată doar pentru că s-a ridicat corul înainte părții finale (să fi fost aceeași chinezi netrebnici de care toată lumea zice?), de data asta o ofensă șușuită (sau cum se zice) de alții. Țanțos dirijorul Dan Mihai Goia, având și de ce; corul său abia s-a auzit.

Acu-i acu. Și stiu cum vine. Rușii cei mai ruși cântând-o pa ryska. Iar cu Mariinsky, te poți direct întreba cât de mult se apropie de sursă. În același timp, Gergiev pare să fi aranjat ceva în depărtarea tradiționalului. Nu sunt pretențios când vine vorba de Tablouri, chiar și cu peste o mie de audiții pentru o asemenea posibilă exigență; încerc, chiar, de mult timp să n-o mai am în minte. Am salvat-o decent pentru Gergiev cu Mariinsky. Iar lucrarea n-a fost supusă uzualului: multe libertăți; vibrato ad libitum răsfrânte în zeci de slăbiri; pulsuri, instrumentație sau paradă orchestrată, în plus adăugate (brizanta percuție la capăt de ”Kiev”). Într-un final, însă … nu știu. Față de concert(e), persistă gratuitatea. Interpretare învolburată, pe care aș bucăți-o și mai mult cu detalii. Catacombes abia mi-a plăcut; nu extraordinar, nici doar răscumpărător, dar foarte bun, cu teribile salturi de nuanțe și amorțiri intruse. Ultimele tablouri au fost relativ (”Baba Yaga” tot senzaționalist în caracter) grozave, dar și întremându-mi amăreala. Nu m-a încântat. Désolée. 

Baba Yaga de Lyadov, ca bis, să îndrăznesc a-l numi mai palpitant decât cel de Mussorgsky?

”Să vedem, va să zică. Mari orchestre ale lumii: Mariinsky Theatre Symphony Orchestra … și … (ăm) …”

Bine tată. Cum zici tu.

—

În aceleași multe cuvinte, pe bicicleta galbenă.

Măi, ce zi a fost! (pentru cititori, asta fiind sâmbăta care a trecut). M-aș putea referi numai la cât de încordat poți deveni pe parcursul unei zile la Festival, mult valabil de când am adăugat și matineul Sabinei Meyer de la Sala Mică a Palatului, lăsând în întregime deoparte programul vocal-simfonic al lui Rozhdestvensky. Dă roade, dar te și roade adânc – iar aici puteți singuri spune unde vine spiritualul și unde pică trupescul. Mă pot blama pentru o după-amiază irosită în încercarea de a risi acel puzzle care a fost prima recenzie la Zacharias (riscând să las o ”neterminată”, nedemnă de orice conotație muzicală clasică, cu o oră înainte de a pleca la Perahia). În schimb, mi-a priit o seară blândă și delectabilă, nicicând îndepărtându-mă din zona Ateneului, prinzând ceva din concertul lui Leșe, apoi chiar Big Band Radio (amestec cuvintele aici?) în Piața Festivalului. În esență însă, s-a întins cu satisfacțiile de la 5pm la 1am.

Și da, a fost și zi de pomină în muzică. Una din cele mai bune, de când mă știu pe la Festival? Mergem până într-acolo?  Cu toate veleitățile tumultoase, supusa măsură de eclectic și ”artistica” nou căutată (nicidecum singurele povești de la Enescu, anul acesta), țin că cred că ”magia există”, rezidă de fapt aici. A fost un extraordinar (de nu indezirabil de stingheritor, riscând să se evapore prea rapid) weekend de clasic și claisicism, cu acel 5 o’clock tea party a lui Perahia și binevoitorul maraton al lui Zacharias (care, mai demult, nu țin minte să se fi nimerit în aceeași zi, iacătă).

Porneam cu sentimentul că a doua seară din cele susținute de Lausanne a fost întotdeuna cea mai bună dintre toate, fie în 2005 cu concertele 1 și 5 de Beethoven (…cred), atât de diferit croite pe măsura lor, fie, până și mai deosebit, saltarella haydniană din 2009, încă și acum printre cele mai bune concerte la care am fost. Vreodată! În seara de acum, cu tâlcuiala solistică revenindu-i lui Zacharias și orchestra adâncindu-se în cele mai romantice spectre, tonurile prindeau povară.

Nu însă direct din deschidere, cu Zacharias sihastru pe scenă, cântându-și liberat piesa, inspirând încă un preambul încântător. Notele melodiei prinzând lucoare, ornamente și arpegii pânzuind și glisând, penet incredibil de nuanțe, treceri sau tresăltări în menuet rustic și, o zic cu o oarecare stupoare, o codă sunând mult a smooth jazz. Toate evocându-mi cât de iremediabil mă pot, până la urmă, înamora de miniaturile lui Schumann, atunci când ele primesc o citanie subtilă, briliantă. Delicatesă, nici mai mult, nici mai puțin.

După care vraja a lunecat din mine. Câteva rânduri mai aproape de ei decât cu o zi înainte, totuși niciodată simțindu-mă mai distant. Reproșuri sau motive, pregătindu-se aproape de la sine: nuanțele lui Zacharias deodată încuiate auzului, simțindu-l mai încordat, mat într-o ambianță orchestrală mult mai robustă. Dar nu merge doar cu atât. Fără să simt ceva cu adevărat ascultându-l, și fără ca Lausanne să-mi devină în vreun fel balsam, mă părăsii cuprins de disperare și ajunsei să ascult în gol.

Mai bine îmi păstram mențiunea ovațiilor necontenite pentru astăzi, cu ”bravi” strigându-se uneori înainte ca Zacharias sau orchestra să înceapă să cânte ceva anume, cu mângâietoare apreciere imediat după Arabesque, cu cinci reveniri la concert, pricinuind încă alte posibile mici fiorituri; orice Waldszene ar fi mers. Mult mai facil cu “Träumerei“, mi-am dat ochii peste cap o secundă; nu o foarte dulce picoteală.

Scandal la Ateneu! De parcă n-ar fi îndeajuns de multă buluceală și roire la intrare (am menționat asta și ieri, dar concertul de acum a fost la fel de ”șme”) sau întârzieri de concert câteva minute în plus, din pricina aceleiași mulțimi ce se urcă și instalează silnic în sală, se pare că nici locurile rezervate nu sunt sigure. ”GET OUT OF MY SEATS!” răcni un american, odată ce s-a revoltat în atenția tuturor. Câteva momente mai târziu, lumea se găsea să aplaude, aproape pe jumătate pe cât apreciaseră prima piesă a acestui concert d’après-midi; deprimantă chestie, căci, în ciuda neînțelegerilor sau chiar a vizibilei neghiobii din partea celui inculpat, nici atâta pizmă și orgoliu deschis nu mi-a fost dat să văd pe la festival, în toți acești ani.

Întâmplare total nefericită, desigur; nici că distinsul și-a înfrânat năduful până la scurtul interval nu-mi vine să-i mulțumesc (deși, slavă); sper că a trecut cu bine de la a face circ la a-i aclama, profund mișcat, pe artiși. Regret și eu că am ajuns să vorbesc despre asta. Însă la concordia de la Ateneu, pretutindeni și în orice, sugerată ieri nu contribuie, pare-se, chiar toți.

Să revenim la ale noastre.

Această imagine ar fi dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. Până și Academia St. Martin in the Fields. Aproape că nicio altă potrivire nu sună la fel de bine. Slavă bijuteriei muzicale întruchipate în Ateneu și rugă pentru ca acest ansamblu (precum și Lausanne, de altfel) să nu o părăsească niciodată vreodată (se poate să fi fost de fiecare dată învestiți în calitate de orchestră de cameră, fără a se discerne neapărat cât de ideal se asemuiesc cu locul, dar chiar că ar trebui să-mi scot din cap câteva din aceste gânduri mâhnitoare)! Două ediții la rând, concertele lor înclină să fie delicatețea festivalului. Cât cu Murray Perahia, nici nu mai îmi dau seama ce poate fi.  Toate prezențele sale (recitalul din 2007 și primul concert cu St. Martin, cu un program la fel de puțin pretențios, dar subtilizat în profunzime) au fost special și de mare finesse, dar și așa nu cred că l-am auzit vreodată cântând mai bine decât acum.

Îmi imaginez cum mulți confrați discipoli care au ajuns să-l asculte sunt acum loviți de o vipie ce-i va ține trei-șase luni, căutând să învețe acest concert nr. 27 de Mozart și să-l cânte astfel ”Murray’s Way” (ceea ce-i un studiu dificil oricum, din moment ce nu s-a permis înregistrarea, iar ecourile nu au să lenevească prea mult). Însă e de neimaginat până și să izvodești ceva (de orice) din ceea ce-l definește. Este el chiar unic? Greu de găsit resentimente ideii în al său nr. 27 de astăzi.

Direct intrarea sa în scenă, cu eleganța sa cinstitoare, cu sobrietatea gesturilor și poate doar o ușoară precauție în fiecare pas făcut până la instrument (cu sănătatea-i precară în ultima vreme), spunând multe despre aura sa; imediat dirijatul său formal, rezonat în introducerea orchestrală.

Categoric apoi nu orice fel de pianism și virtute, odată ce, stingându-se cadența corzilor, ajungi să aștepți primul sunet la pian cu ochii închiși, iar odată atins, toată căldura și grația produsă te năpădește. Melodia părții lente, potrivă perfectă, splendidă în nuanță și cumpănă – la care anecdoticul ia naștere odată ce nici măcar Perahia nu poate fi reprodus de către Perahia, cu fiecare repriză a temei ieșind, involuntar chiar, diferit, o dată mai pronunțat, încă o dată straniu sincopat, chiar dacă într-o permanentă anvergură de sunet și rezonanță.

Dumnezeule mare, doar nu am vorbit în tot acest timp doar patru măsuri din concert! Vădit nenumărate altele, în rezoluția finală a lui Mozart cu muzica de concert, avându-și accentele mai depresive, vâjâind rugor în cadențe (chiar și cu Perahia lansându-se) sau, pre vechiul său obicei, păstrând o ghidușie selectivă unor momente, tartufă în caracter.

Și încă vădit nenumărate alte măsuri, momente, minute și suspensii, prestate surnatural de Perahia.

Prielnică și surpriza Suitei Operei ”Alcina” de Händel, în special în salturile din urmă – scuzați necultiva nedeslușire a dansurilor, deși nimic din ce găsesc nu mă lămurește asupra formei adevărate a acestei suite spicuit-orchestrale – evoluție grăitoare de la mici înțepături incisive, de un tumult rar, suflare ținută în unison de corzi, fiorituri de oboi părăsit pe o pedală de ansamblu, o cufundare lentă de sones funestes, iar într-un final, briere solară once more. O suită destul de remarcabilă de semnat, pe cât de complexe sunt sentimentele profunde ale omului.

O imagine dintre cele care înlocuiesc cele 1000 de cuvinte. Athénée. Murray Perahia. (Până și) Academia St. Martin in the Fields. Dar nici cu o revelație lăsându-se multe așteptată, cum că nu poate înlocui defel nici 1000 de sunete – cu toate încă unduindu-se în rotonda muzicală, câteva dintre ele luându-ni-le și păstrându-le în suflete. Măcar câtva timp.

—

originalul același text: bicicletagalbena.wordpress.com/2011/09/11/festivalul-enescu-3/

Îmi imaginez că oricine cuprins de sensibilitate, de nu și complinitor de entuziast sau meloman, a plecat aseară de la Ateneu, chiar și fiind numai prima seară din cele trei ”midnight delights” la rând în compania Orchestre de Chambre de Lausanne, foarte inspirat, însuflețire dăinuindu-i mai mult, părăsindu-l mai agale (eu, în plus, mă rog și pentru un alt fel de inspirație, acum când mă solicit înspre ore tot mai târzii ale nopții, creionând aceste texte, dar asta e altă treabă). Desigur, trebuie admisă și partea de gală în toate ceste, cu rafinamentul ”suiss-romand” al muzicii impur preluat de toți veniți să-și exerseze cât mai stilat valma pe unica poartă apertă a Ateneului, pregătiți cu replici savuroase de bârfă culturală și avizi savurării unui pahar de vin alb de-a lungul audiției.

Altminteri, am surprins armonie în aproape toate. Îmi vine să o zic într-un mod cu totul nostim. Până și muzica de apel suna mai afabil, fără izul de convocare. Pe scenă, pe pupitrul prim-violoncelistului, partitură deschisă la prima pagină, într-un bronz de veche ediție Breitkopf & Härtel, parcă asortându-se cu bun gust la tot restul de decor.

Iar în ce privește concertele Orch. de Lausanne, chiar de acum doi ani mi-am dat iute seama cum nu presupune vreo copleșeală de simțuri, nici vreo pedanterie clasicistă. Cel mai puternic și genuin sentiment posibil este cel de feblețe. Dacă nu am ajuns să ne însușim și să ne mândrim cu prezența (deja o a patra binecuvântată ocazie) acestui mult-prețuit colectiv, mă gândesc că suntem foarte aproape. Probabil că sentimentul e reciproc, odată păstrat acest legământ, sub vraja de weekend muzical deplin (deși nu vă bazați pe cunoștințele mele ce mi se trag doar de pe la britanici sau alte festivaluri prinse pe Mezzo când sugerez o oarecare unicitate programului, chiar și pentru repertoriul Orch. de Lausanne). Aproape că nu mai e nimic de tăgăduit în privința lor, cu niciun moment de reticență în ovațiile dăruite. Atât de fermecător a devenit.

Ajunși aici, îngăduiți-mi, până la urmă, un dubiu zămislit inițial; în ce mă privește, temerea de a mă poticni în lipsa mea de afinitate pentru Schumann (dusă, cel puțin, rareori dincolo de a-i lăuda înrâurirea de tonuri și perseverentele sentimentalizări din miniaturile pentru pian); de partea unui clasicist perfecționat precum Christian Zacharias, cu Orch. de Lausanne scumpărând de la asemenea grație, sentimentul că, odată epuizate seri(i)le Mozart, Beethoven și Haydn din precedentele ediții, un program Schumann (defel o desfacere aspră din sfera clasică, dar chiar și așa o îndeajuns de diferită măiestrire), va reține, pe parcurs, variabile tatonări.

La toate astea, primele măsuri din Allegro și Introducere aproape că mi-au dat peste nas, cu cele mai potrivite efecte care să mă seducă. Efemeride sub formă de pizzicato la corzi, iar la clape, note pansive, aparent scufundate în pedală, făcându-mă să-mi doresc să fi fost, în sine, o miniatură rară, o perlă preludică. Dar, pentru un Schumann, a fost parcă de neconceput să nu se adâncească și îngreuneze totul. Până și ornamentele cristaline, nearticulate executate de Zacharias la început (și le-a permis și i-au reușit și mai târziu) au devenit motiv de alean, odată ce partitura sa îngreunată de virtuozitate, împreună cu striurile lungi ținute de violonisii nu demult pițicari, alungau din minte toate tușeurile ponderate de dinainte.

Urmând pe scenă, violoncelistul brazilian Antonio Meneses a ținut să argumenteze o prestație solistică și mai palpabilă, debutând într-o manieră contradictorie, foarte sobru și totuși smucind toate acutele ardente, scrâșnitoare; însă la final, s-a lăsat la rândul său atras de imbold schumannian de energie și desperare, răbufnind sonor la descărcarea fiecărei cadențe. Între aceste margini, partea a doua, cu orchestra plasându-se înapoi în acel minimalist (de nu și pointilist, în acest caz), feeric vaccum, pecetluit emoțional de năduful vibrant al lui Meneses. De regulă o conservatoare sau molcomitoare alegere de bis, în speță la soliștii cordari, de data asta, în rezonanța vaporoasă de la Ateneu, Sarabanda de Bach, pur și echilibrat redată, a fost ceva minunat de ascultat.

Zacharias și Lausanne au încheiat până la urmă lejer și confortabil restul primei seri, cu, probabil, cea mai potrivit de clasică și armonioasă Simfonie a II-a. Îndată mi-am reamintit cât de curioase pot fi indicațiile dirijorale ale lui Zacharias, prin sinteză, și cât de unitar a fost, în cele mai bune momente, persuadată orchestra: ondulări complementare ale brațelor, aparent îndemnând la omogenizare, dar în fond mizând pe forme speciale de legături și văluriri; expresii curioase sau surprinse în momentele de reținere sau schimbările subite de timbru; maniera de gentleman de a da intrări; prezența de spirit laolaltă cu elanul alămurilor sau al celiștilor. Gesturile sale mai țepene de a accelera pot fi iertate.

Chiar și fără semnătură particulară sau gradul de concizie ales de vreo orchestră, prima parte poate fi o sinfoniettă de sine stătătoare, gradată plenar, cu tema sa în egală măsură trepidantă și inspirând sonorități vieneze elegante, atrăgătoare. Dar cu câte ceva nou urmărit în fiecare parte a simfonie, Lausanne au respectat fiecare nuanță. Sclipitor Scherzo, cu nerv și fală de chassé haydnian, numai bine aducându-mi aminte, cu un fior, de briliantele dinamici simfonice de acum doi ani.

Romantismul abundă în sfârșit în partea lentă, nu neapărat de o sensibilitate nemaipomenită în clasicismul vechiu, dar avându-și frumusețe și atingerea minunată pentru psihismul lui Schumann. Îmi place atunci când pare să sucombe iremediabil către final, partea ultimă devenind astfel o festă de repriză, mult mai neinteresantă și impusă de stil. Dar se pare că trebuie să creditez o interpretare a lui Thielemann în acest aspect, pentru că Lausanne nu au mers până la capăt cu asemenea stingeri. În schimb, au făcut-o să sună aproape desprinsă de formă, sentimental inseparabilă. Așa, revenirea la sticliri vieneze a fost binevenită, toată simfonia găsindu-și împlinirea.

—

regula în muzică zice să nu repeți același pasaj la fel, însă aici, de pe bicicleta galbenă