harmonium.ro

Nimic plăcut la început de poveste, cel puțin nu până la primele note ale muzicii – deși, luând în calcul cea mai însemnată parte din program, nici măcar atunci. N-are cum să fie altfel când te deplasezi o jumătate de zi până în capitală și o resimți a țintuire, presare, secătuială. Nimic semnificativ în așa o existență, decât că am ținut să mă duc, la doar câteva ore după cursă, la primul meu concert de la Festival și, mai abitir, să ascult Mahler VI. E drept, puteam să-mi planific totul mai din timp și să mă înfățișez aseară absolut zen; așa, necum vreun compromis de la a prinde pentru prima oară a Șasea într-un concert.

Săracă denegare și la cât de plină a fost sală, cu siguranță cel mai numeros public pe care îl știu la o simfonie de Mahler. Dar poate insist prea mult asupra ei; a fost, totuși, vorba și de London Symphony Orchestra. Și cu Horia Andreescu. Stai, că nu a sunat bine. (more…)

12 zile cât 12 luni la un loc – pe cât de admisibil un asemenea motto pentru următorul punct din agenda istui blog, un pardon pe atât de convenabil față de cât de subțire zisa agendă a fost tot anul. Să fi scris până în acest moment despre mai multe concerte ori recenzat mai multe albume, aș fi zis acum că a relata de la Festivalul ”George Enescu” va fi un mod de a-mi ieși din rutina critică, de a mă înflăcăra pentru ceva diferit; așa cum stau lucrurile, nu pot decât să sper că se vor subînțelege toate. Simt că mă reflect oarecum în activitatea de pe acest blog, căci nu pot zice că am fost la evenimente mai serioase decât cele menționate. La capătul unei veri nereușite, după un ”pas” conjunctural zis Gărânei, de și abținându-mă sub pretexte mult mai tâmpe de la alte muzici sau excursii, mă consolez cu Enescu fiind o promisiune ținută.

(more…)

English version: here

Există supereroi, se află printre noi, sunt acum convins de asta. Peter Brötzmann Chicago Tentet +1 formează o ligă, cei mai mulți dintre ei dintr-un mediu și de o formație diferite, unii mai degrabă antagonici de firea lor decât bonomi.

Dincolo de poveștile și (super)puterile fiecăruia, proaspătul septagenar, bardul din Wuppertal, este cel care polarizează. Știindu-i stilul memorabil, intransigent, nemijlocit, în expresii tabu și esențe primale – tuturor acestora găsindu-li-se, miraculos, nuanțe – te-ai gândi imediat că acest crez este de-ndată dictat (sau, într-o accepțiune estompată: transmis) întregului colectiv. Dar Tentetul se numără printre cele mai versatile trupe de free-jazz. Muzica se schimbă de la un concert la altul – ceva ce toți muzicienii la un loc țin să sublinieze fără șovăială și pe care mizează, de parcă ar fi un cod.

(more…)

”Ce mișto a fost concertul.” Atât am reușit să scriu pe hârtie, la trei zile după ce m-am întors acasă. Un concert Van der Graaf Generator ar trebuie să mă inspire mai mult decât atât.

Două săptămâni și ceva mai târziu…

(more…)

Viciez de ceva vreme acest blog cu recenzii extrem de favorabile, în care argumentele s-ar fi predat din start și orice umbră de îndoială pare implauzibilă, iar emoția întâlnirii cu un artist pentru care m-aș lupta să-l numesc inimitabil este îmbătătoare – prezentându-mă astfel ca cineva care nu ia în serios decât cele mai promițătoare și speciale performanțe, fără balansul critic al unor alternative muzicale, dezamăgiri, reprezentații reci, imperfecte, de umplutură ori multe alte concerte care se situează undeva la mijloc. Nu mă voi dezice nici acum, cu atât mai mult cu cât concertul Laurei Anderson (11 noiembrie 2010, Teatrul Național de Operetă ”Ion Dacian”, București) a fost impresionant.

Nu-mi pot reaminti de când datează și cum s-a dezvoltat pasiunea mea pentru Laurie. Prima impresie puternică trebuie să fi ținut de stilul ei bizar din anii grozavi ’80, de un progresiv curios, feliind o avantgardă interpretabilă (prin ancorarea în estetic și neconturarea extremelor), cu o tentă de pop respinsă de ea dar acceptată colocvial și o abordare relativ minimalistă de motive muzicale, lăudabil de volubile și creative. Altfel, pe Laurie o descoperi cel mai bine prin sincretismul ei, cu un nucleu încadrat în performance art, în care introduce diferitele sale măști actoricești, mișcări scenice, gesturi și poziții, aranjamente muzicale, montaj ideatic, stand-up comedy, povești, cântece, interpretări și improvizații – o listă intenționat lungă, pentru că toate se adună cu adevărat.

(more…)

Al doilea concert la Bunker, a doua experiență nouă și în mod fericit diferită pentru mine, spărgând gheața concertelor Kumm. O întâlnire mai puțin spontană și distractivă pe cât a fost Blazzaj. Trupa a susținut un concert specific, mărginit noilor peripeții prin toată țara, fără particularități – dacă nu luăm în considerare că Far from Telescopes e foarte aproape de aniversară, iar noul tobar John Ciurea (care, în mintea mea înțesată cu prog, pozează mars-voltian) s-a prezentat publicului timișorean.

Obișnuiesc să-i consider favoriții mei, în contrast cu Urma și mai ales cu Byron (ca să mă rezum doar la acest triumvirat), cu un Different Parties care se îndepărtează lent și nostalgic drept cel mai bun album al lor, de nu și al generației pomenite. Deocamdată, lucrurile stau invers în ce privește stilurile lor concertante: Kumm par direcție, Urma găsesc cum să arunce o lumină aparte asupra lor, iar Byron, deși îmi lipsesc propriu-zis din ecuație, mi-au dat destul indicii că ar fi cei mai artistici.

(more…)

(publicat inițial pe MuzicaDeVest, 14 octombrie)

Poate că cele trei evenimente muzicale nu au ceva în comun, dar concertele propuse de clubul Bunker din Timișoara pentru luna octombrie pot fi considerate cu ușurință o serie, și încă una cu șanse reale de succes: în 13 octombrie, Blazzaj au cântat acasă pentru prima dată de la Revelion; Kumm urmează să concerteze joia viitoare, iar pe 28 octombrie Marius Pop & The ”M” Theory își vor promova noul album.

(more…)

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(more…)

Cu riscul de-a mă fi cuplat la doar o mică parte din acțiunea și atmosfera evenimentului, concentrându-mă religios numai la muzică, pot afirma fără rezerve că al doilea sezon petrecut la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărână a fost o experiență cu mai puține surprize. Ansamblul de imagini, momente și senzații tinde a se înveșnici, odată ce revii, revezi, retrăiești. Drumul pe jos de la Brebu Nou, care dă ocol lacului Trei Ape, cu suitele sale de corturi este neschimbat, parte a unei deplasări (pentru mine pe jos) devenite ritual. Marea scenă din Poiana Lupilor, cu intrarea ce aduce a mini-ranch, rămâne și ea neclintită. Mulți suspecți obișnuiți printre organizatori, echipă de sunet sau chiar spectatori, pe când Florian Lungu (Moșu) nu renunță la cel mai bun costum al său. Mesele adăpostite în lateral sunt rezervate atâtor nume (poate aceleași în fiecare an), iar cele din spate de tot țin deja de tarabe, locuri improvizate de restaurant, fiind mult prea depărtate de inima muzicii pentru a te satisface. Întregul complex în sine continuă să fie, după cum observ din alte relatări, un subiect controversat, împărțindu-ne în ascultători, melomani, elitiști și degustători de tradiționale, intruși, cheflii, simpli turiști, neștiutori, neinteresați, băgători de seamă sau alte specii. Cu vremea continuăm să ne dușmănim.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

(more…)

Klezmer pour violon et piano

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

(more…)