harmonium.ro

N-ar merita creat suspans pentru ce urmează, verdictul fiind cel mai puțin important și cel mai clar: am avut marea șansă să mă duc la un concert autentic ”tzadikian”, cu nimeni altul decât maestrul John Zorn în rolul principal. Va urma și elogierea, dar deocamdată simt nevoia unui mare preambul.

Introduction

Am parcurs, în ce-l privește pe John Zorn, în mai puțin de un an, ceea ce unii ar putea numi un ciclu complet. Îi rămân îndatorat pe viață colaboratorului nostru Bibi, al cărui cadou muzical m-a determinat să nu mai amân momentul descoperii, să depășesc faza curiozității suscitate de notorietatea acestui artist. Fără un complex al ”primelor încercări”, fără ”încălzire” (cum ar spune muzicienii), fără preconcepții sau precauții, am reacționat nesperat de bine odată expus primei acolade din creație, una reprezentativ avantgardistă și radicală (nu știu, de exemplu, dacă sunt mulți, chiar și printre fani, cărora orientalul exigent retălmăcit din Ganryu Island, îmbârligatul Locus Solus, minimalismul extrem din Redbird sau dezagreabila compilație First Recordings 1973 li s-au părut reușite, de nu remarcabile). Aprofundarea ce-a urmat o pot numi de-a dreptul virulentă, reușind cel puțin un tur inițiatic al multiplelor proiecte majore – dintre care Masada a fost o ”explozie mută”. La mijlocul lunii mai, m-am deplasat la Paris (cu un avânt uluitor) să-l aud cântând, în cadrul unui dublu concert, susținut împreună cu alți patru iluștri colaboratori (Mark Feldman, Sylvie Courvoisier, Trevor Dunn, Joey Baron).

(more…)

Dacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte.

E complicat de explicat cum concertul Urma de aseară, din inima Parisului, a fost primul meu concert Urma. Cu atât mai mult cu cât Urma este prima formaţie românească pentru care am deschis a door to my world. Fusese dragoste la prima auzire. Prin vara lui 2004 remarcasem că în semnătura de pe forumuri a Oitzei Roz – personaj acum legendar al onlainului indigen – apăruse “Urma & Kumm addicted”. Consecinţa Stufstock-ului nr.2, din câte îmi amintesc. De Kumm ştiam (“Miez de zi”, “1000 de chipuri” sau “Dictionary” se dădeau în bărci la radio atunci), de Urma nu.

(more…)

C’est Zorn!

Not quite.

Adevăratul profil al maestrului, peste câteva zile. Deocamdată încă încerc să-mi imaginez cum aş putea să descriu ce am auzit duminica trecută.

Harmonium.ro are plăcerea de a vă anunţa o premieră în istoria (scurtă, de altfel) a micului nostru proiect onlain: o delegaţie!

Cel mai harnic autor de pe blog, Richard Bach, se va deplasa peste nouă mări şi ţări (vreo 2000 de kilometri şi ceva) până la Paris (!) unde îşi va ostoi cu setea de frumos cu un concert dat de unul din muzicienii şi compozitorii săi preferaţi. Iată ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunilor tale. Chapeau!

(more…)

Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

(more…)

Încep prin a spune că nu sînt un fan Garbarek şi, în ciuda notorietăţii de care se bucură saxofonistul norvegian, nu este preferatul meu de la ECM, nici pe departe. I-am ascultat albumele şi este un muzician foarte bun dar cred că este uşor supraapreciat în România. În critica internaţională se află într-o situaţie interesantă, după cum el singur mărturiseşte. Critica de jazz îi evită albumele fiindcă nu le consideră în aria lor de specialitate, cei din clasică la fel, iar de pop-rock nu mai este cazul să pomenesc. Oricum, Garbarek e definitoriu pentru sunetul ECM, promovat cu sîrguinciozitate de Manfred Eicher atîţia ani la rînd (jos pălăria pentru consecvenţă şi verticalitate) iar de problema criticii s-au lovit şi alţi artişti integraţi în această adevărată mişcare. Ca opinie personală şi subiecivă l-am găsit pe Garbarek mult mai plăcut pe albume în care avea rol interpretativ (cum ar fi Witchi-Tai-To, Madar sau Folk Songs) decît pe cele în care era creditat drept compozitor (cu excepţii notabile precum I Took Up The Runes sau Twelve Moons). Spun toate acestea ca să justific oarecum părerea preconcepută care m-a făcut să fiu sceptic şi să nu mă reped să-mi cumpăr bilet. Apoi am ascultat Dresda şi mi-am zis că formula de cvartet poate fi una interesantă iar Bruninghaus şi Katche îmi plac (pe basist nu-l cunoşteam).

(more…)

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

(more…)

Concertul oferit de Nils Petter Molvaer a fost un moment fără pereche al Festivalului (“un val de inedit”, îl citez iărăși pe “Moșu” – dându-i, nici nu se pune la îndoială, dreptate). Așteptări din nou depășite, nu prin muzică, redată fidel și invariabil, de parcă Molvaer ar cunoaște un singur limbaj, ci în ce privește un întreg sincretism și efectul său remarcabil, capabil să te remodeleze și să se joace cu întregul tău set de valori și plăceri. Sună exagerat, dar numai poezie și euforie s-a scurs prin mine, după o oră și ceva incredibil intensă, în compania acestui artist norvegian. Publicul a fost și el nespus de încantat, prin urmare marcat, prin urmare stârnit, prin urmare curios, prin urmare receptiv…dată fiind mai ales partea provocatoare a concertului, cu mici pietre de încercare și tușeuri mult mai artistice decât cere standardul.

(more…)

John Abercrombie a adus cu sine furtuna (de)mult prognozată, ce s-a plimbat, se pare, de-a lungul întregului Banat până să ne strice petrecerea din Poiana Lupului. Odată ce concertul maestrului s-a încins tot mai tare, și dincolo de dealuri, pe cerul până atunci în permanență senin, se vedeau acum semne luminoase, tot mai frecvente, ale urgiei predestinate. Zise un om atunci ”vezi-ți de treabă, că nu va ploua”. Speram mult să fie la fel de inspirat precum tatăl meu, care deseori râde sfidător în fața furtunii și reușește astfel s-o și alunge. N-a fost să fie. Nici nu ne-am tras răsuflarea după ce Abercrombie Trio și-au terminat încântătorul spectacol, că furtuna s-a rupt cu nonșalanță deasupra noastră. În câteva secunde, totul s-a năruit. Karma, nu-mi imaginez că se poate eticheta altfel.

(more…)

[...]

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

(more…)