harmonium.ro

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(more…)

Cu riscul de-a mă fi cuplat la doar o mică parte din acțiunea și atmosfera evenimentului, concentrându-mă religios numai la muzică, pot afirma fără rezerve că al doilea sezon petrecut la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărână a fost o experiență cu mai puține surprize. Ansamblul de imagini, momente și senzații tinde a se înveșnici, odată ce revii, revezi, retrăiești. Drumul pe jos de la Brebu Nou, care dă ocol lacului Trei Ape, cu suitele sale de corturi este neschimbat, parte a unei deplasări (pentru mine pe jos) devenite ritual. Marea scenă din Poiana Lupilor, cu intrarea ce aduce a mini-ranch, rămâne și ea neclintită. Mulți suspecți obișnuiți printre organizatori, echipă de sunet sau chiar spectatori, pe când Florian Lungu (Moșu) nu renunță la cel mai bun costum al său. Mesele adăpostite în lateral sunt rezervate atâtor nume (poate aceleași în fiecare an), iar cele din spate de tot țin deja de tarabe, locuri improvizate de restaurant, fiind mult prea depărtate de inima muzicii pentru a te satisface. Întregul complex în sine continuă să fie, după cum observ din alte relatări, un subiect controversat, împărțindu-ne în ascultători, melomani, elitiști și degustători de tradiționale, intruși, cheflii, simpli turiști, neștiutori, neinteresați, băgători de seamă sau alte specii. Cu vremea continuăm să ne dușmănim.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

(more…)

Klezmer pour violon et piano

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

(more…)

Harmonium.ro are plăcerea de a vă anunţa o premieră în istoria (scurtă, de altfel) a micului nostru proiect onlain: o delegaţie!

Cel mai harnic autor de pe blog, Richard Bach, se va deplasa peste nouă mări şi ţări (vreo 2000 de kilometri şi ceva) până la Paris (!) unde îşi va ostoi cu setea de frumos cu un concert dat de unul din muzicienii şi compozitorii săi preferaţi. Iată ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunilor tale. Chapeau!

(more…)

Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

(more…)

Încep prin a spune că nu sînt un fan Garbarek şi, în ciuda notorietăţii de care se bucură saxofonistul norvegian, nu este preferatul meu de la ECM, nici pe departe. I-am ascultat albumele şi este un muzician foarte bun dar cred că este uşor supraapreciat în România. În critica internaţională se află într-o situaţie interesantă, după cum el singur mărturiseşte. Critica de jazz îi evită albumele fiindcă nu le consideră în aria lor de specialitate, cei din clasică la fel, iar de pop-rock nu mai este cazul să pomenesc. Oricum, Garbarek e definitoriu pentru sunetul ECM, promovat cu sîrguinciozitate de Manfred Eicher atîţia ani la rînd (jos pălăria pentru consecvenţă şi verticalitate) iar de problema criticii s-au lovit şi alţi artişti integraţi în această adevărată mişcare. Ca opinie personală şi subiecivă l-am găsit pe Garbarek mult mai plăcut pe albume în care avea rol interpretativ (cum ar fi Witchi-Tai-To, Madar sau Folk Songs) decît pe cele în care era creditat drept compozitor (cu excepţii notabile precum I Took Up The Runes sau Twelve Moons). Spun toate acestea ca să justific oarecum părerea preconcepută care m-a făcut să fiu sceptic şi să nu mă reped să-mi cumpăr bilet. Apoi am ascultat Dresda şi mi-am zis că formula de cvartet poate fi una interesantă iar Bruninghaus şi Katche îmi plac (pe basist nu-l cunoşteam).

(more…)

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

(more…)

Concertul oferit de Nils Petter Molvaer a fost un moment fără pereche al Festivalului (“un val de inedit”, îl citez iărăși pe “Moșu” – dându-i, nici nu se pune la îndoială, dreptate). Așteptări din nou depășite, nu prin muzică, redată fidel și invariabil, de parcă Molvaer ar cunoaște un singur limbaj, ci în ce privește un întreg sincretism și efectul său remarcabil, capabil să te remodeleze și să se joace cu întregul tău set de valori și plăceri. Sună exagerat, dar numai poezie și euforie s-a scurs prin mine, după o oră și ceva incredibil intensă, în compania acestui artist norvegian. Publicul a fost și el nespus de încantat, prin urmare marcat, prin urmare stârnit, prin urmare curios, prin urmare receptiv…dată fiind mai ales partea provocatoare a concertului, cu mici pietre de încercare și tușeuri mult mai artistice decât cere standardul.

(more…)

John Abercrombie a adus cu sine furtuna (de)mult prognozată, ce s-a plimbat, se pare, de-a lungul întregului Banat până să ne strice petrecerea din Poiana Lupului. Odată ce concertul maestrului s-a încins tot mai tare, și dincolo de dealuri, pe cerul până atunci în permanență senin, se vedeau acum semne luminoase, tot mai frecvente, ale urgiei predestinate. Zise un om atunci ”vezi-ți de treabă, că nu va ploua”. Speram mult să fie la fel de inspirat precum tatăl meu, care deseori râde sfidător în fața furtunii și reușește astfel s-o și alunge. N-a fost să fie. Nici nu ne-am tras răsuflarea după ce Abercrombie Trio și-au terminat încântătorul spectacol, că furtuna s-a rupt cu nonșalanță deasupra noastră. În câteva secunde, totul s-a năruit. Karma, nu-mi imaginez că se poate eticheta altfel.

(more…)

[...]

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

(more…)