harmonium.ro

Sunt un om bizar și irațional, cu puncte de vedere bizare și iraționale, iar moartea n-a fost un subiect evitat de mine, ci, o bună perioadă, de mare însemnătate. La întâmplarea unor nenorociri, au existat cei care, amintindu-și de ideile mele nonconformiste și de cât de mult i-am putut enerva cu ele (sau chiar cât de incapabil emoțional sunt), au ținut să-mi spună câte prostii am putut să debitez și să-mi deschid ochii la cum și prin ce trece lumea. De atunci (a nu se înțelege, din cauza asta) mi-am uitat definițiile și însemnările prin sertare. Iar acum trei ani, vestea morții lui Esbjörn Svensson mi-a trezit eludata-mi reacție umană și tulburătoare. M-a îndoliat, precum nicicând altcândva.

Mă încadrez într-un fanbase al unor artiști vechi care nu mai sunt sau, neîntârziat, nu vor mai fi printre noi. Dar cu E.S. a fost altfel, chiar dincolo de vârsta sa ori de cât de mult sens a avut accidentul. Nu mulți îți sunt artisții favoriți și nu periodic se întâmplă să-i pierzi. Mai tragic este sentimentul muzicii care s-a stins. În 15 ani de muzică – muzici! – tot mai scindată și vremelnică, agățându-se tot mai mult de momente rare de inspirație, parcursul incredibil de unitar, logic și tot mai spectaculos și mai special al Trio-ului a marcat, paradoxal, o generație întreagă.

Dacă nu aș simți o ușoară doză de marketing și viciere în post-producția ultimului lor album, Leucocyte (lansat la trei luni de la moartea lui Svensson) – prin titlul sugestiv, grafica de album ce se dezintegrează și nume de piese fatidice (”Premonition”, ”Ad Mortem”), aș crede că este expresia profundă a ceva. Niciodată E.S.T. nu au dat semne serioase de preschimbare, în afară unui (nu-)jazz dorit a fi tot mai personalizat și tot mai briliant; deodată, produseseră avangardă, improvizație pură, plină de angoasă sau freamăt în locul exultării și a sclipitorului, foarte încărcată și intricată; bizară și irațională. Și nu în ultimul rând, suna a apogeu; și, sub influența sorții lui Esbjörn, a cântec de lebădă.

(more…)

English version: here

Există supereroi, se află printre noi, sunt acum convins de asta. Peter Brötzmann Chicago Tentet +1 formează o ligă, cei mai mulți dintre ei dintr-un mediu și de o formație diferite, unii mai degrabă antagonici de firea lor decât bonomi.

Dincolo de poveștile și (super)puterile fiecăruia, proaspătul septagenar, bardul din Wuppertal, este cel care polarizează. Știindu-i stilul memorabil, intransigent, nemijlocit, în expresii tabu și esențe primale – tuturor acestora găsindu-li-se, miraculos, nuanțe – te-ai gândi imediat că acest crez este de-ndată dictat (sau, într-o accepțiune estompată: transmis) întregului colectiv. Dar Tentetul se numără printre cele mai versatile trupe de free-jazz. Muzica se schimbă de la un concert la altul – ceva ce toți muzicienii la un loc țin să sublinieze fără șovăială și pe care mizează, de parcă ar fi un cod.

(more…)

(publicat inițial pe MuzicaDeVest, 14 octombrie)

Poate că cele trei evenimente muzicale nu au ceva în comun, dar concertele propuse de clubul Bunker din Timișoara pentru luna octombrie pot fi considerate cu ușurință o serie, și încă una cu șanse reale de succes: în 13 octombrie, Blazzaj au cântat acasă pentru prima dată de la Revelion; Kumm urmează să concerteze joia viitoare, iar pe 28 octombrie Marius Pop & The ”M” Theory își vor promova noul album.

(more…)

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(more…)

Cu riscul de-a mă fi cuplat la doar o mică parte din acțiunea și atmosfera evenimentului, concentrându-mă religios numai la muzică, pot afirma fără rezerve că al doilea sezon petrecut la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărână a fost o experiență cu mai puține surprize. Ansamblul de imagini, momente și senzații tinde a se înveșnici, odată ce revii, revezi, retrăiești. Drumul pe jos de la Brebu Nou, care dă ocol lacului Trei Ape, cu suitele sale de corturi este neschimbat, parte a unei deplasări (pentru mine pe jos) devenite ritual. Marea scenă din Poiana Lupilor, cu intrarea ce aduce a mini-ranch, rămâne și ea neclintită. Mulți suspecți obișnuiți printre organizatori, echipă de sunet sau chiar spectatori, pe când Florian Lungu (Moșu) nu renunță la cel mai bun costum al său. Mesele adăpostite în lateral sunt rezervate atâtor nume (poate aceleași în fiecare an), iar cele din spate de tot țin deja de tarabe, locuri improvizate de restaurant, fiind mult prea depărtate de inima muzicii pentru a te satisface. Întregul complex în sine continuă să fie, după cum observ din alte relatări, un subiect controversat, împărțindu-ne în ascultători, melomani, elitiști și degustători de tradiționale, intruși, cheflii, simpli turiști, neștiutori, neinteresați, băgători de seamă sau alte specii. Cu vremea continuăm să ne dușmănim.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

(more…)

Klezmer pour violon et piano

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

(more…)

Harmonium.ro are plăcerea de a vă anunţa o premieră în istoria (scurtă, de altfel) a micului nostru proiect onlain: o delegaţie!

Cel mai harnic autor de pe blog, Richard Bach, se va deplasa peste nouă mări şi ţări (vreo 2000 de kilometri şi ceva) până la Paris (!) unde îşi va ostoi cu setea de frumos cu un concert dat de unul din muzicienii şi compozitorii săi preferaţi. Iată ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunilor tale. Chapeau!

(more…)

Cine se scoală de dimineaţă cade singur în ea.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

(more…)

Încep prin a spune că nu sînt un fan Garbarek şi, în ciuda notorietăţii de care se bucură saxofonistul norvegian, nu este preferatul meu de la ECM, nici pe departe. I-am ascultat albumele şi este un muzician foarte bun dar cred că este uşor supraapreciat în România. În critica internaţională se află într-o situaţie interesantă, după cum el singur mărturiseşte. Critica de jazz îi evită albumele fiindcă nu le consideră în aria lor de specialitate, cei din clasică la fel, iar de pop-rock nu mai este cazul să pomenesc. Oricum, Garbarek e definitoriu pentru sunetul ECM, promovat cu sîrguinciozitate de Manfred Eicher atîţia ani la rînd (jos pălăria pentru consecvenţă şi verticalitate) iar de problema criticii s-au lovit şi alţi artişti integraţi în această adevărată mişcare. Ca opinie personală şi subiecivă l-am găsit pe Garbarek mult mai plăcut pe albume în care avea rol interpretativ (cum ar fi Witchi-Tai-To, Madar sau Folk Songs) decît pe cele în care era creditat drept compozitor (cu excepţii notabile precum I Took Up The Runes sau Twelve Moons). Spun toate acestea ca să justific oarecum părerea preconcepută care m-a făcut să fiu sceptic şi să nu mă reped să-mi cumpăr bilet. Apoi am ascultat Dresda şi mi-am zis că formula de cvartet poate fi una interesantă iar Bruninghaus şi Katche îmi plac (pe basist nu-l cunoşteam).

(more…)

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

(more…)