Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(scuzați lungimea articolului, dar sunt prezentate de două ori mai multe trupe decât în prima parte)

Amintiri puțin încețoșate și despre artiștii serii, toți aclamați eroic, odată ce muzica începea să cânte, scotând pe mulți din starea mizerabilă. Primele două trupe și-ar merita un public pe măsură. Jazzul polonez oferă constant lucruri bune, iar Marcin Wasilewski Trio sunt cu har, creditați a-l fi impresionat pe marele Tomasz Stanko cum puțini alți (conaționali?) au făcut-o. Detaliile unui program ce promitea o combinație între cele mai convingătoare piese proprii și transcripții după Brubeck, Stanko, Blay sau Jarrett s-au pierdut pe parcurs, singura logică fiind aceea a unui program echilibrat. Lipsa vreunui interes pentru efecte speciale i-ar putea pune pe un făgaș clasic/retro; cu toate astea, ei își stilizează îndeajuns armoniile și ritmurile. Wasilewski face întotdeauna un pas înainte, cu improvizații rapide, bazate pe salturi și ornamente libere, mai puțin pe o melodicitate cursivă.

Wolfert Brederode Quartet și-a dat concursul pentru cea mai bună descoperire a festivalului – iar eu zic că au câștigat, măcar pentru acele minute relativ unice (de-a lungul întregului festival!) de îndrăzneală și desprindere (încadrabile în ”avant-jazz„), dacă nu și pentru un concert mai reprezentativ decât mult din ce au finisat pe albumul lor Currents. Ispita acelui experiment al sunetelor netemperate, al jocului la întâmplare de lovituri, ciupiri și fragmentări, a fost trecătoare, topindu-se într-un jazz propagat, descris de multe ori a fi ”contemplativ”, cel mult cu o culminație cât mai artistică. W. Brederode pare un muzician timid, inocent, dar în egală măsură pasionat și absorbit. Considerat ”nonconformist”, Samuel Rohrer e iute și creativ, evadând cu ritmul. Clarinetistul Claudio Puntin a preferat să aștepte momentul potrivit pentru înfloriri melodice vibrante decât să-și forțeze intrarea, dar odată încălzit, s-a dovedit remarcabil.

După două concerte, unul mai înălțător decât cel dinainte, nici că nu se putea un moment mai nepotrivit pentru ca cineva să dea cu bâtă în baltă – întâmplător, cel mai titrat muzician al zilei. Nefastă în acest sens și reputația lui Wolgang Muthspiel de urmaș a lui Pat Metheny, și colaborările de-a lungul anilor cu Erskine, Peacock, Burton, Motian, Towner sau Youssef. Problemele de sunet au părut imense pentru chitarist, care și-a consumat cu ajustări jumătate de concert. Stilul său muzical, al melodiilor ultra-consonante, cu sunet acurat, poate să farmece, dar pentru mine este de o substanță echivocă. Criticabilă plăcerea pentru o polifonie abundentă, înregistrându-și o multitudine supărătoare de linii cu efect de ecou, de repetiție metrică sau de suprapunere, peste care să vină cu interpretarea liberă. Prea mult și prea insistent, din moment ce care trucul nu-i reușea. Andreas Pichler l-a surclasat cu o prestație execrabilă, stagnând cu ritmuri de bază, până când, trăsnind în cinele, își arăta suprema ignoranță față de nuanțe. Geamănul Mathias Pichler scapă fără mustrări, mai ales că a fost atent să intervină prompt la timpii morți sau opririle tehnice ale lui Muthspiel.

Au cântat și Djabe din Ungaria, doar că eu am renunțat, sleit de puteri la o oră târzie decalată și totodată plictisit de pregătirile lor. Trompetistul făcea game în spatele scenei, restul trupei se  simțea și mai greu pregătită. Kovacs Zoltan a preferat să improvizeze mici preludii la clape, care indicau un fusion de anii 70 interesant, până când s-a mutat la alt manual, probând efecte electronice mai de caterincă. Totul îmi sugera un concert fulminant și eclectic, glisând înspre jam și oriental. Poate că așa a și fost; eu am vrut să rămân cu amintirile cele mai plăcute, rafinate și subtile.

IV. Ziua glorioasă

Împreună cu plăceri nebănuite și muzici tot mai bune a revenit și sentimentul de a descoperi ceva diferit în fiecare concert. Vreme ceva mai suportabilă, cu raze de speranță până când muzica arctică a adus înapoi ceața și ploaia măruntă. Public mai mult, fie el precaut sau determinat să reziste până la capăt, venit să cinstească reușita acestei zile, totuși împărțit în preferințe, cu un exod parțial, la jumătatea programului, aproape de miezul nopții. Prezentări de cărți, expoziții și evenimente, mulțumiri adresate sponsorilor și o glumă despre Fleck, fiul său Fleckar și nepotul Fleckușteț, cu care Moșu a rămas dator încă de vineri – toate făcute rapid și pe scurt.

Fiind printre cei mai promițători artiști ai ediției, Trygve Seim și Frode Haltli au venit cu ceva ce, oricât de intrinsec asociat cu arta meditativă cerută de ECM, tot deosebit rămâne. Seim este un compozitor extraordinar (v. Different Rivers), iar în concert își arată capacitatea de a epuiza imperturbabil orice material tematic. Elementul unic adus de cei doi a fost un autentic caracter epic, în care metrul lipsește, melodiile sunt duse la infinit, ori mai multe mesaje au o conexiune metodic realizată. Acest duo instrumental de saxofon și acordeon este un atu, dar deloc un potențial rar pentru muzica modernă, iar Seim și Haltli au știut să parcurgă toate etapele remarcabilului. Obișnuiesc să cânte cu ochii închiși, acordați unul cu celălalt, minute în șir, ceea ce-i năucitor. Haltli produce la acordeon acel ambiental cu care suntem obișnuiți de la sintetizatoare (sublim, pe deasupra). Putem nota rolul său într-o grozavă deschidere de concert, expandând și comprimând aerul în burduf pentru senzația unui instrument care respiră. Mișcări la fel de largi, epuizând amplitudinea sonoră. E o adevărată realizare cum Haltli deposedează acordeonul de sunetul său stereotipic, pentru un jazz eteric greu de susținut, unde ritmurile sunt mai bizare decât melisemele, ducând la inevitabile poticniri. Opus muzicii glaciare se imprima un fel de dans de cabaret, cu schimbări subite, conturând o parte de mijloc ușor defazată a concertului. Finalul a produs ceva spectaculos de fin, minimalist și spiritual, muzică a izolării, a renunțării la orice efort, a plutirii într-un ocean înghețat.

Venirea Patriciei Barber a pus capăt convingerii mele că publicul rabdă orice. S-a umplut, se pare, paharul. Comportamentul unora a fost cel puțin contradictoriu: cineva de lângă mine, exasperat deja de ploaia tot mai puternică și de scurgerea timpului, s-a lansat în ironii proaste, ca la finalul concertului să plângă cu lacrimi. Nici constantele nemulțumiri ale Patriciei nu-s o certitudine a perfecționismului ei vestit, așa cum și grimasele făcute la atingerea clapelor denotă ori calitatea instrumentului, ori o teatralitate deloc fermecătoare. Cerințele de celebritate, cu securitatea și interzicerea fumatului, au individualizat-o la fel de mult ca pe Fleck, poate nu în felul cel mai popular.

Încerc o sintetizare, pentru a nu ieși șifonat comentând jazz vocal. Esența (sau ineditul) mi s-a părut a fi abordarea tradițională – din nou o măsură rară pentru festival -, ceva de așteptat, dar impresionând prin umplerea de sunet și schimbul de replici solo. Neal Anger, Larry Kohut și Eric Montzka formează un trio excelent, în pur spirit americănesc: percuționistul expert, cunoscând toate combinațiile posibile, magistral animator; chitaristul stăpân pe instrument, lejer, creativ; contrabasistul cu ochelari de tocilar, versatil, stilat. În comparație, izolată de partea cealaltă a scenei, într-o lumină slabă și rece de reflector, Barber s-a retras mult în sine, deloc darnică cu solourile, ba mai indecisă să-i acompanieze pe ceilalți (sunetul ei fiind și-așa destul de acoperit). Standardele sale melodice la pian sunt clare, dar mai bună îi este prestația vocală. Albumele recente sunt frumoase; partea ei de concert i-a ieșit mai puțin. Piesele proprii au un raport: măsuri cu un sfert vers și trei sferturi ecou sau ambianță. Crash s-a deosebit, conținând dialoguri strânse între pian și chitară, tumult, revărsare. În anumite momente de relaxare, cvartetul s-a împărțit în duo-uri pian-chitară acustică sau pian-bas, In Love with Ellie ieșind aici de minune. Încheierea și bisul au fost covers, un Norwegian Wood la care Ringo Starr n-a fost inspirat să adăuge un solo monumental și incendiar, așa că a făcut-o Montzka, apoi un Light My Fire cu care se putea și fără.

***

Cred că este timpul să dispară cu încetul, în prezentarea noilor, să zicem, inițiative muzicale ale lui Dan Berglund,  referirile la Esbjörn Svensson, moartea sa, sfârșitul formației E.S.T. ș.a. Nu că amintirile n-ar fi frumoase – Berglung a făcut doar parte din una din cele mai influente trupe de jazz ale noii generații. Proiectul Tonbruket convinge însă în prea multe feluri pentru a fi ”felul lui Berglund de a trece peste”, iar comparația dintre stilul vechi și cel de așa-numită reorientare e un gând nociv: renumitul improvizator de ieri, azi ”rock jammer”, atras sau inspirându-se din eclecticismul popular; remarcabilul melodist cu o gândire liberă, preferând acum locul din umbră al susținerii plate de ritm – amăgitoare căutare de legături și continuitate. Ce aș putea încerca să ghicesc în schimbarea sa este căutarea interioară a spiritului tânăr, al impulsului febril. Berglung s-a simțit incredibil de bine cântând, cu o energie și pasiune nouă, mai presus de orice alte scopuri ale demersului său.

Dan Berglund’s Tonbruket au venit cu cel mai surprinzător și percutant concert posibil, unul capabil chiar să răstoarne anumite valori și preferințe concertante specifice festivalului gărânez, cu o punere rebelă în balanță de culminații și depășiri de limită. O infuzie de ”you name it” neo-pluristilistic. Desfătare, euforie și epifanie.

Un pic schimbate rolurile și calibrul acestei formații față de cvartetul lui Barber: Berglund e fruntaș, basistul desăvârșit, reușind chiar să-i întreacă în tehnică și antren pe mai tinerii muzicieni cu care s-a asociat, permisiv petrecăreți, atrași de sunet, efect și artificii, amânând căutarea vreunor expresii mai bogate sau artistice. Martin Hederos pare electrizat, mișcat de fiecare sunet, arcuindu-se pe muzică, agitându-se frenetic pe cele mai voluptoase culmi atinse. Mă bucur că nu a fost tentat să-l urmeze îndeaproape pe Esbjörn, pentru că armoniile sale sunt mult mai naive. Foarte slab la vioară (de fapt, mi s-a părut îngrozitor), cu un sunet de scaieți care trebuie neîndoielnic îmbunătățit, dar pe care s-ar putea la fel de bine să-l lase așa, fără nicio aprofundare. E în schimb omul psihedelic al trupei, preluând de la destui maeștri. Andreas Werliin ar putea fi considerat un toboșar care exprimă mai puține decât dă de înțeles, dacă nu ar nimeri cu precizie un nerv sensibil la ritmuri vânjoase, lovituri crestante și ecouri de impact. Melodiile principale ale pieselor revin deseori lui Johan Lindstrom, care nu avansează nicăieri cu acest potențial. Să nu-mi fie interpretate greșit rezervele exprimate, sunt doar ceea ce mă îndepărtează de la o experiență plenară. Groove-ul arde cel mai repede. Calitatea și răsunetul concertului le-am menționat încă de la început.

La exterior, distanțarea de album nu a fost mare, materialul a fost epuizat, de nu și suplinit, temele și leitmotivele erau recognoscibile, învățate și pregătite, iar expansiunile sau aruncările în vârtej înlocuiau conceptul colocvial de improvizație, așa cum în cadrul stilisticii jazzul era un respiro destul de scurt în interiorul altor înfăptuiri. Din altă perspectivă, sunetul destul de rafinat de studio, care a dus la multe expuneri și metafore pe baza conceptului de ”fabrică de sunete/tonuri” (Tonbruket), nu e valabil în concert. O sonorizare excesivă a trecut, în spectrul impresiilor, drept un sound-wave atomic. Monstrous Colossus sau Track Pounder sunt sugestive pentru intensitățile maxime obținute. Farmecul sau străvezimea temelor mai destinse (Sailor Waltz, Sister Sad) au fost executate liber. Din bis (Song for E) mi-am făcut un moment personal, ascultându-l cu ochii închiși, înnăbușindu-mi lacrimile.

***

E păcat că Bega Blues Band au susținut concertul lor omagial pentru doar câteva zeci de persoane, dar asta a fost soarta vitregă a ultimilor de pe afiș – părăsiți, nu celebrați, cum am mai zis. Au cântat mai bine decât de obicei (dar pentru asta trebuie să evit a mă gândi la clămpăneala lui Lică Dolga), cu o selecție veche și inspirată. Cum n-am apucat mai niciodată finalul finalului, m-am îndepărtat și acum încet de Poiană; un ultim drum înapoi, pe ecouri de blues și bop încă răsunând, încă vii.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

Desprinzându-mă din clișeul introductiv pe care, cu bună știință, l-am construit, pot remarca o ediție surprinzător de rodnică, nu atât de promițătoare pe hârtie, dar izbutind să nu dezămăgească nici prin aducerea unor nume mari (putem conveni că au fost patru), nici prin restul artiștilor, jucând și o carte riscantă cu ziua de sâmbătă, una sincer mai puțin vizibilă pe radar, mai incertă calitativ. La înălțime din punct de vedere muzical, s-ar putea să așteptăm ceva mai temători vești despre următorul an – o dă de înțeles însuși Marius Giura, vorbind despre eșecul financiar, a făcut aluzie la asta și Daniel Vighi în programul festivalului, minunându-se că ”incă se mai poate”, văzând ceva miraculos oglindindu-se aici.

I. Ziua amestecată

Prima zi de festival a reușit să-mi amintească de cum s-a încheiat ediția de anul trecut, sub semnul artiștilor capabili să vină cu viziuni profund diferite asupra jazz-ului modern, un jazz concret, dar mai discutabil decât de regulă. Bineînțeles că e deja în natura festivalului să prezinte artiști cât se poate de diferiți, însă pentru mine, contrastele au sărit de la o extremă la alta. Folk-jazz sau etno-jazz, urmat de jazz experimental modern, iar în final, ceva volatil bazat ori pe un jazz cu scheme și trucuri, ori pe un potpourri distractiv, de impact. Remember Trigon, Molvaer sau Ulrich Dreschsler? Meet Elina Duni, Terje Rypdal si Funky Growl!

Greu s-au mișcat lucrurile, cu o debulosare de program ușor de anticipat. Numărul de spectactori a fost ușor deprimant, artiștii din urmă devenind ghinioniștii părăsiți de mulți, nu protagoniștii privilegiați ai unui epilog de marcă gustat de toți.

Pentru primul ansamblu, termenii de ”folk-” sau ”etno-jazz”, menționați mai devreme, sunt expuși, în special al doilea putând face trimiteri ciudate. Ori pentru un cvartet clasic și un jazz vocal estetic cu influențe, nu se pune problema. Lirica rămâne singurul motiv proeminent, negând născociri proprii și slove contemporane, fiind devotat cântecelor tradiționale est-europene. Totul e conceput un pic prea elegant, pentru a vorbi de banale ”cover”-uri, fie ele de proveniență jazzistică sau folclorică. A trebuit să aud cântecul Mariei Tănase, Lume, lume, ca să rămân definitiv impresionat de atenția acordată de Elina Duni versurilor, dicției și stărilor de spirit (fiind totodată momentul ei de maximă înflăcărare, după o prestație altfel mai cumpătată, oricât de emotivă). Dar asta a fost la capăt de concert și la capătul unei colecții bogat-variate de cântece (grecești, bulgare, albaneze, kosovare).

Nu cred că au fost puțini cei seduși, pentru că prestația lor a avut părți bune de tot, cu piese stilate, calm redate, fără multe izbucniri. Un grup din spatele meu l-a lăudat necontenit pe pianistul Colin Vallon, considerându-l incredibil și de viitor, lucru cu care nu sunt însă de acord. A avut o parte secundă mai bună, încălzit după improvizații și armonii E.S.T.-iste sărăcuțe. Pare posac, aplecat mult asupra instrumentului, lăsându-se dominat de atmosferă. Banz Oester la contrabas mi se pare ceva mai talentat, remarcându-se cu un sunet pătrunzător și cu apetit pentru reverberație. Rol foarte ritmic, aliindu-se cu Norbert Pfamatter la tobe, care a dezamăgit cu o prezență slabă și un solo prea dur. Elina Duni nu este chiar cea mai strălucită povestitoare dintre toate, în schimb stilul și sunetul vocii sale o recomandă din plin. Mici ciudățenii pe parcursul programului: piese triste cu povești comice sau viceversa.

Nu foarte mulți artiști străini au revenit la Gărână; pentru a doua oară fiecare pe scena din Poiană, Terje Rypdal și Miroslav Vitous au cântat împreună. Colaborarea lor s-a concretizat cel mai bine în 1981, printr-un album de trio (realizat laolaltă cu Jack DeJohnette, care rămâne în continuare un vis pentru anii următori) cu accente clasice de jazz / jazz-rock.

Rypdal prezintă de mai bine de un deceniu albume nu doar interesante, ci îndeosebi de versatile, fiind chiar printre puținii a căror creație nouă nu se aseamănă celei dinainte. Așteptam și cu ocazia concertului să văd dacă vine cu acel ”altceva” la care pare să țină mult în această etapă târzie, cu ceva prin care să nu se repete – ceea ce s-a și întâmplat, fie și cu anumite jumătăți de măsură. Albumul său din acest an, Crime Scene, unul destul de incitant, poate fi legat de conceptul acestui concert, în special în detaliile cinematice – sampling-ul electronic lăsat în seama lui Vitous – sau mai bine prin sunetul implacabil. În același timp, mult din ceea ce a cântat trio-ul a fost dificil de asimilat, fără formă fixă, contradictoriu. Ceva spontan, atacat din plin, dar mai deloc tributar etichetei, ci ahtiat după abstract, modern, răspândind un nor încărcat de electricitate. Nici avantgardă sau free-jazz-ul n-a fost, plutindu-se în derivă, în zone dense și întortocheate de ambient, rock cameral, muzică de film, inserții electronice, un improvizatoric de o voluptate nesănătoasă sau scurte pasaje indeterminate. Piese considerabil de lungi, cu accelerări sau căderi de tensiune, dar nu tocmai genul care să ne mute în sfera epică, a dezvoltărilor fără repere.

Foarte ciudate momente consumate la fața locului, cu o introducere ceva de speriat, în care Vitous era constant deranjat de sunet sau mixaj, împrăștiind linii violent discordante. Muzica s-a închegat în cele din urmă, păstrându-și însă caracterul straniu. Acum, după ce-au trecut zile, traseul întâmplărilor pare imposibil de recompus, ceea ce poate fi farmecul în sine al stilului lui Rypdal sau doar intenția sa de a-și șterge urmele. Țin mai bine minte punctul culminant, cu Rypdal zgâlțâindu-și chitara, decât solo-ul lui Gerald Cleaver, tăiat de intervențiile celorlalți. Partea electronică a fost fără îndoială enervantă, frânturi de orchestrație sau de dublare instrumentală pregătite la comanda lui Vitous; sunetele de trompetă mi-au adus aminte de partitura fabuloasă a lui Palle Mikkelborg de pe Crime Scene, a cărui muzică vreau însă să o aud pe viu și nu în bucăți frânte și reciclate, pe gustul corifeului Rypdal. Armonie clasică, șaptezecistă, opunându-se transei modern-sonore au existat, dar așa o teză e greu de susținut; descrierile țin de un anumit hazard.  Nu există verdict.

În pofida omagiului adus lui Bela Kamocsi (stins din viață în luna ianuarie a acestui an), ediția curentă a surprins prin cea mai săracă porție de jazz autohton – evoluția ultimilor ani fiind tot descendentă. Remarca mi se pare valabilă, oricât de mult prosperă festivalul pe latura internațională. Vechii prieteni își au locul rezervat, iar noua generație își încearcă și ea norocul, de fiecare dată altfel. Funky Growl s-a format de cel mult un an, cei mai cunoscuți rămânând Lucian Nagy la saxofon și percuționistul Tavi Scurtu, a cărui virtuozitate devine tot mai lejeră, prețuind la fel de mult să încingă atmosfera. Trompetistul Petre Ionuțescu a avut ocazia să se prezinte în calitatea unui potențial și talentat lead-artist. Concertul lor a fost destul de reușit; stilul nu mai poate fi desconsiderat, este vizibil concretizat; numele formației indică atitudinea preferată: ceva debordant, dinamic sau chiar dinamitat, euforic (deloc gratuit termenul – câțiva oameni au dansat până la epuizare), mutant.

II. Ziua specială

Va mai dura până când a patra zi de muzică de la Gărâna va fi una la fel de plină precum celelalte, dar asta contează mai puțin, acum când reușesc a fi onorate cele mai titrate concerte posibile (și nu pentru prima dată, dacă ne amintim de Garbarek în 2007). O zi în care Béla Fleck și Zakir Hussain au cântat împreună este ziua cea mai specială dintre toate. Condițiile impuse de Fleck, rezervându-și pentru el întreaga zi, comandând un concert fără introduceri și fără urmări, mă frapează în mică măsură. Imaginea de ansamblu este alta: un concert remarcabil, mii de entuziaști (Alexandru Andrieș stând cu noi în mulțime, alte nume având probabil masă – sau butuc – de V.I.P.), genul de experiență plenară.

Nimic nu te putea pregăti îndeajuns de bine pentru acest concert: colaborarea dintre Fleck și Edgar Meyer are vechime, dar seriozitatea unor albume precum Music in Two sau Uncommon Ritual m-au făcut mai mult sceptic decât visător. Albumul de trio (The Melody of Rhythm) e savuros, dar tot o secvență descriptivă minoră. Fleck și Hussain te pot atrage cu aura de instrumentiști sau chiar vizionari aparte ai muzicii și tehnicii, dar e o temă de discuție datată. Am fost mai uimit de muzicalitatea lui Fleck decât de muzica de banjo. Iar Zakir Hussain – el e pur și simplu unic.

Am pierdut (doar) jumătate de oră dintr-un concert de peste două ore, pentru că am reținut o oră de începere greșită. În acele momente însă, ajuns în Poiană după o oră de pelerinaj, buimăcit de atmosfera înfierbântată în care toți cei nenumărați ascultau cu sufletul la gură ciupirile intense de corzi ale lui Fleck, m-am temut că, fiind deja ora 9, nu mai apuc mult. Zece minute mai târziu, simțeam că și acest puțin m-ar consola, pentru că au fost zece minute senzaționale, cu teme rafinate de jazz, improvizații veritabile din partea americanului și slăvite nuanțe din partea lui Hussain (a cărui linii melodice extrase, suplinite sau nu de alte efecte acustice, erau practică magică). Continuarea și-a pierdut nițel din priză (chestie subiectivă, detaliu de împlinire sufletească care elimină progresiv șansa unor noi emoții la fel de puternice), Fleck devenea până la urmă tentat de refrenele sale frumos armonizate, care prind repede, apăreau și transcripțiile, surse ușoare pentru dezvoltări mai captivante. Țin minte câteva citate din The Melody of Rhythm, Then Again fiind interpretat exact așa cum l-a descris Fleck la început: un traseu lung și sinuos, multe porniri și opriri. Se vede deja că am făcut greșeala de a pune în umbră, fără prea mare motiv, propria performanță a lui Edgar Meyer. E un artist interesant, nu numai prin felul în care cântă, ci și prin poziție: ține în picioare contrabasul, se sprijină constant de el din lateral, mici ticuri în schimbarea de arcuș sau tușeuri, multă relaxare.

Momentul definitoriu a luat forma unui chibzuit final, celebra piesă Making Music a lui Hussain făcându-i pe toți să rezoneze intens, consonanța momentului muzical fiind iarăși apropiată desăvârșirii. Solo-ul de percuție (cu tot cu ”takataka”) a fost absolut copleșitor – cea mai prețioasă amintire. ”Cea mai, cea mai”, ca să-l parafrazez pe Moșu, care, după două ore și jumătate de jazz extraordinaire, ne-a dojenit să nu mai cerșim după mai mult, și ne-a urat noapte bună.

(continuarea peste două zile, trei sau Dumnezeu cu mila)

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

Început ideal de concert (Azriel), nu neapărat grozav sau sclipitor (primele scăpări, ezitări și grăbiri au fost și printre singurele pe care le-am numărat), dar cu o primă secvență de klezmer tematic, care să te introducă perfect în atmosferă și să te facă să realizezi că asculți pe viu ceea ce auzeai cu destulă plăcere și acasă; o primă improvizație – Feldman așteptând foarte puțin, după ultimele sunete ale temei – iar la capăt un prim bravo, manierat, în stil francez, din partea cuiva. Basus a răsturnat pe dos proporțiile, cu o dezlănțuire de largă respirație pornind de la un fond subțire, o glisare între registre, o progresie accelerată, o fărămițare de sunete și ritm – un agitato care poate fi considerat la fel de bine deplasat, dar al cărui fast a primat. Reexpoziția, molcomă și echilibrată, devenea un final ironic, o subliniere a dualismului intenționat dintre un cunoscător de muzică tradițională și un nonșalant contemporan.

Au devenit și mai generoși mai târziu, împingând mai departe varietatea de efecte prin provocarea propriilor instrumente: exponențială aici inventivitatea lui Feldman, mergând până în vârful gâtului viorii pentru a obține cel mai firav sunet acut sau aplicând dur pe coardă arcușul, într-un fel asemănător întoarcerii ceasului unui pendul, când scârșnesc mecanismele în timp ce răsucești cheia, pentru un sunet foarte strident – tușeu pe care nici eu nu îl pot defini corespunzător. Sylvie Courvoisier s-a aruncat mai mult asupra corzilor pianului, pentru efecte și replici surdinate – fără a însemna că pianul era preparat – mai interesantă fiind combinarea rapidă dintre tehnica normală și cea specială. Când o coardă a cedat, am fost plăcut impresionat de răbdarea cu care au așteptat amândoi, până când sunetul vărsat s-a dus de tot. În schimb, când, în ultima piesă de bis (Sretil), Sylvie s-a lansat într-un traseu dement de clustere, bătând cu pumnii strânși în claviatură, mi s-a oprit inima pe loc.

Nu doar în nebunia creatoare a stat savoarea concertului. M-am simțit la fel de bine recunoscând și ascultând în detaliu temele principale. Frumusețea unor melodii precum Rigel, așezările expresive pe un sunet dulce și consonant în Labariel sau minorul tulburător din Paschael, au fost destule motive fermecătoare adunate la un loc. Cele mai lente pasaje au fost și cele mai meditative, cele mai frumoase. Citatele din Mozart, muzică de cameră sau desene animate, spontan atinse sau întrerupând un parcurs tot mai precipitat, au reușit să amuze puțin publicul – pe album fiind mai degrabă momentele cele mai dubioase, de neseriozitate sau un haz rebel.

Așadar, în ciuda unui concert în linii mari ”scris în partitură”, Feldman și Courvoisier au reușit să pluseze pe senzații și pe puterea de a impresiona, desprinzându-se de abordare – prin improvizație, dialog personal și evadare din compoziție – în cadrul aceluiași elan. Pornind de la sursa piesei, improvizații strălucitoare întindeau totul la maxim, cu senzația unei muzici diferite, fără context, pentru ca finalul să fie o revenire elegantă, o rezolvare de tensiune, aleatorism, energie. Se regăsesc și pe album aceste structuri și momente, care pot descrie artiștii mai mult decât muzica lui Zorn, dar nu mai sunt așa de sigur că poți să le simți întocmai la fel. Prin asta a fost concertul reușit, individual, fantezist, spulberând ideea unei trupe de deschideri și a unui simplu preludiu concertant – era primul ”concert exceptionnel” al serii, apreciat astfel pe merit.

C’est Zorn!

După două bisuri anunțate încă de pe scenă, duo-ul n-a mai revenit. Pauza dintre concerte a fost un nou moment lung, cu muzică în boxe și o așteptare pe care, de această dată, un public vizibil surescitat n-a mai suportat-o cu același calm. Primul la suprafață a ieșit Joey Baron, dar numai cât să-și instaleze setul (relativ simplu) de percuție. A aruncat apoi o ocheadă și John Zorn, doar cât să indice ce mai trebuia mutat sau dat jos de pe scenă (pianul plecase într-un colț auxiliar, iar Trevor Dunn avea să vină ”la sub braț” cu contrabasul). A treia oară n-am mai fost dezamăgiți, le grand concert avea să înceapă! Reacțiile primite de Feldman și Courvoisier din partea publicului mi s-au părut foarte bune, dar felul în care a fost întâmpinat Zorn a dat o cu totul altă măsură – în urale înainte de a fi cântat o singură notă.

Simpatic și următorul moment, de neînțelegere între Zorn și luminiști, de care s-a rugat să stingă tot ce bătea înspre scenă, în scopul concentrării pe proiecție. “This is a film show!” În același timp, porniseră filmul. “Start it over!” Zece minute mai târziu, între piese, același bai. “Turn the lights out!” Nimic. Le-a zis-o pe franceză (oarecum). Au pus lumina doar pe Zorn. “Jesus Christ!” (Când i-am povestit lui Andu, a doua zi, incidentul l-a dus cu gândul la un soi de moft de baron muzical, veșnic nemulțumit și autoritar, gen Robert Fripp. Mie mi s-a părut nu numai amuzant, dar imediat m-a făcut să mă gândesc la încă o latură de artist – Zorn regizorul, cum ar veni; cel care plănuiește minuțios și logic un spectacol atât de încărcat în secvențe și idei speciale. Se simte pe deplin și aerul de man in charge, a cărui viziune pusă în aplicare îl fac nemijlocit un om complex.)

Hommage à Wallace Berman a însemnat o partitură originală compusă întâi de toate pentru filmul fără nume și fără o formă dibuită, de doar 9 minute, postum intitulat Aleph, apoi pe fundalul compilației Artifactual: Films from Wallace Berman, făcută cu sprijinul (sau venind din partea) Andy Warhol Foundation for Visual Arts, rezultatul unei prezervări și arhivări de role și secvențe nefolosite de artistul american.

Cum îmi este peste putință să fac un comentariu de film adecvat, rămâne impresia contopirii celor două compoziții diferite, cea a lui Berman cu cea modelată de Zorn – fără a cădea în ridicolul de a investiga cât de mult ”s-a potrivit muzica”. Mostly jazz, s-ar putea spune. La fel de limpede însă cum, pentru diversitatea imaginilor sau vertijul colajului, Zorn s-a orientat mizând pe subtilitate prismatică. În aceeași notă, dacă este să extragem libera expresie din rândul caracteristicilor atribute de regulă generației Beat, atunci Zorn a devenit muzicianul potrivit, având la îndemână un întreg manual al formelor de dezinhibare.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost întâlnirea cu un John Zorn de o vitalitate, dexteritate și concentrare reminiscentă anilor glorioși, despre care mulți nu mai aduc aminte în ultima vreme, atunci când pun accentul pe ultimele creații solo sau pe continuările de volum din Book Of Angels. Nici muzica de film al ultimului deceniu nu e atât de revelatoare și pe deplin interesantă.  Hommage a Wallace Berman, dacă s-ar transforma într-un album, ar fi o reușită prin cursivitate și nerv, momente fascinante sau electrizante, un fir textural redutabil. Bucuroasă reîntâlnire și cu Joey Baron, după concertul lui Abercrombie de anul trecut, unde a dat impresia unui artist entuziast alături de un academician solemn.

Multe părți din concert s-au mulat foarte bine pe context. Ritmul alert din Aleph a fost redat fulgerător, clătindu-ți urechile, provocând unde de șoc. Nimic ce aș putea numi excesiv, dar cu siguranță temperamental, sonor, fără cap sau coadă (asemenea filmului), neliniștitor sau, de ce nu, gălăgios, frustrant de dens, ”zornăitor” – în egală măsură se imprimau motive stabile de jazz, de o formă însușită, înșiruite sau individualizate pe măsura ce vâltoarea progresa în mai multe direcții.

Acest blitz avea apoi să pară doar o introducere palpitantă, în comparație cu încă 35 de minute, cântate fără întrerupere, improvizate fără oboseală, trasate în interiorul și în afara contururilor, traversate de un jazz cu o ușoară vechime, un groove discret, de reverberație și emoție sau culminații îndreptate înspre extremități neverosimil de flexibile, vârfuri de înălțimi și dinamici, zone indistincte. Dedublările lui Zorn (melodistul, jazzistul, nevroticul) urmau aceeași logică. De multe ori puteau fi surprinși toți trei vizionând filmul, coordonându-se admirabil, subînțelegând, de-a lungul celor mai delicate abordări tematice sau în momentele de improvizație maximă – ceea ce a reușit să mă tulbure fără să fie deloc ceva nefiresc, neașteptat. Cu ei de-o parte și de alta a proiecției, în obscuritate, dedicația muzicală era totală, programul își găsea desăvârșirea, muzica de film se integra în timp real.

Nu cred că au dorit prea mult să se înstrăineze de concept cântând lucrări în plus, însă după patru minute de aplauze, n-au avut de ales. O piesă ”vintage Masada” – Hath-arob – cu setul întreg de disonanțe, tușeele spectaculoase ale lui Zorn la saxofon (multe dintre ele trademarks: cuceriri de înălțimi acute, ornamente tăioase, efecte stridente, onomatopee grotești) și solo-uri probante ale lui Dunn și Baron.

Un rest considerabil poate fi doar convențional pus într-o zonă de free motion. Nu totul era prezentat pentru a fi și descifrat. Iar a-l caracteriza pe Zorn devine aici un pas prea îndrăzneț. Însăși această posibilă calitate a prestației sale în concert m-a făcut să mă întreb cât de mult te poți apropia de muzica sa. A o îndrăgi sună foarte naiv, cu foarte mari șanse să nu însemne nimic. Dacă e doar fascinație? Dacă e reacția de transă față de nonconformism și original, sau uimirea abordărilor infinite? Dacă e sentimentul descoperirii unei muzici aparte, ce se integrează în spațiile încă libere ale valorii? Chiar și atunci când îți prezintă un anumit mesaj muzical, Zorn rămâne un mister. Anumite combinații și libertăți râmân esoterice. Anumite doze de misticism, surf exploziv si afinități eclectice vor rămâne în cadrul oricărei formule, se vor ivi cu orice ocazie, vor deveni, după un final încă imposibil de prevăzut al epocii Zorn, cele mai originale, elevate sau intraductibile aspecte integrate de el în interpretările muzicii moderne și a culturii radicale.

Cel mai harnic autor de pe blog, Richard Bach, se va deplasa peste nouă mări şi ţări (vreo 2000 de kilometri şi ceva) până la Paris (!) unde îşi va ostoi cu setea de frumos cu un concert dat de unul din muzicienii şi compozitorii săi preferaţi. Iată ce înseamnă să te dedici cu adevărat pasiunilor tale. Chapeau!

Concertul în cauză se va ţine duminică, în Auditorium-ul celebrului Musée d’Art et d’Histoire du Judaïsme, şi va avea drept cap de afiş pe nu mai puţin celebrul John Zorg. Acesta vă este desigur cunoscut unul din cele mai malefice personaje din întreaga istorie a muzicii şi, de ce nu, a omenirii:

Ăăăăăăăă…. STAI!

Mda. E John ZorN.

Cu toate astea, nu ştiu dacă aş renunţa la epitetul “malefic”. Omul ăsta e… special. Un fel de eminenţă cenuşie a scenei de avangardă ar fi (sau nu) o descriere. O idee bună ar fi de enumerat toate genurile muzicale în care a compus şi/sau prestat, dar mi s-ar termina hosting-ul fără să termin. Ce am ascultat eu (infim faţă de întregul activităţii lui) trece prin jazz, avangardă, improvizaţie, muzica tradiţională (in special evreiască) coral, fusion, rock, metal etc. uneori deodată, alteori pe rând. Proiectele lui sunt atât de numeroase încât uneori nici nu apucă să le cânte Anul astă şi-a propus să scoată câte un disc nou pe lună (are casa lui de discuri, Tzadik) şi din câte am văzut până acum, e în grafic.

Nimeni nu poate şti ce anume va cânta la un concert, dar poţi să mergi pe mîna lui. Ar putea fi ceva eteric, ca aici:

năzdrăvan, ca aici:

lipsit de excese:

sau de-a dreptul demoniac:

Pe de altă parte, sigur nu va fi ca în vreuna din variantele de mai sus, pentru că ce ştim sigur este că se va cânta în formulă de trio: tobe, bas, saxofon. Carevasăzică, o abordare minimală? Vom afla.

Vânt din pupă şi petrecere frumoasă!

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

O chitară melancolică, o orgă misterioasă în fundal, un ritm omniscient, o voce adâncă. Hipnoză. Natura, răzoare, o plajă, marea, o ureche, un zâmbet, un sân. Împreună, amintire, o zi frumoasă. În ce am căzut?

Ciudat cum se leagă lucrurile. Nu ştiu unde e plaja din clip, însă pe mine mă leagă de Aievea plaja din Vama Veche unde îmi trăiam acum câţiva ani câteva din cele mai ciudate zile. Nu mai văzusem marea de 14 ani si totul strălucea cumva straniu; venisem singur ca să aştept ceva ce n-avea să mai vină niciodată şi nu ştiam asta, eram doar prins în falia dintre ceea ce fusese viaţa mea până atunci şi ceea ce avea să fie. Acolo se strecoară şi Aievea. Îi ştiam din auzite, eram curios, şi dacă tot nu mai fusesem niciodată la un concert, de ce să nu încep acum, mi-am zis. Se întâmpla la Papa La Şoni. Încercând să mă ţin la distanţă fără să pot (mi-e teamă de experienţele care mă solicită prea adânc) şi amuşinând avid, pentru prima dată, sunetul natural al instrumentelor, n-am rezistat bandei de terapeuţi muzicali şi am intrat în transă. Îmi amintesc amestecul hipnotic de ritmuri cool (o percuţie de vis), sample-uri şi soundscapes melancolice, un chitarist fenomenal, calm chiar şi când ma făcea să explodez în artificii (îl urmăresc şi acum cu sfinţenie în tot ce face), o voce care parcă îmi vorbea mie, direct înăuntru. Construcţii lente, psihedelice, ritm şi momente de explozie şi patimă. O experienţă ca o fata morgana plină de magie, carismă şi relaxare. O întâmplare de care am uitat imediat, prins în înlănţuirea de lucruri pe care nu le înţelegeam; dar nu aveam cum să ştiu că urma să rămână cu mine.

Cu toate lucrurile astea m-am întâlnit văzând clipul de mai sus. E ciudat, repet. Ciudat cum in filmuleţ văd lumina din zilele acelea, sau cel puţin felul în care mi-o amintesc eu. Ce se întâmplă acolo nu are nici o legătură cu mine, şi totuşi parcă totul e construit din lucrurile cele mai ascunse în mine. Mă simt ca pe masa de operaţie a unui doctor în amintiri şi mă descompun, intru în regresie. Aţi văzut, cumva, The Eternal Sunshine Of The Spotless Mind? Ce cred este că amintirile şi aşteptările mele de atunci au intrat în nisipul plajei din Vama Veche şi fac parte din ceea ce se cheamă persistenţa memoriei. Şi câteodată iau corp, probabil îmbibate cu amintirile şi aşteptările altora.

HAPPY END. Cineva a filmat părţi din concertul despre care am povestit. Deşi m-am intersectat cu el fără să ştiu atunci că acum o sa-i mulţumesc din suflet

Aaaahh…

Until The Love Is Gone

Catch Me

Bananeira / Magalenha

Că tot nu ştiam cu ce să încep pe blog, iată că prin forţa lucrurilor am inceput chiar cu începutul. Nici să vreau n-o puteam potrivi mai bine… Tot ce urmează să mai scriu pe aici s-a întâmplat de atunci încoace şi, cu siguranţa, are ceva de-a face cu prima mea experinţă directă cu muzica.

Ok, să luăm bilete. Cu cîteva zile înainte am avut curiozitatea să caut informaţii suplimentare şi am descoperit că formula turneului nu-l includea pe Katche ci pe Gurtu. Deja concertul devenea din ce în ce mai interesant. La intrare am ajuns pe la 7.35 şi am aşteptat acolo cîţiva prieteni, colegi de suferinţă. Lume multă, sala destul de plină (abia am găsit la ciupeală nişte locuri prin zona centrală de la parter, noi avînd biletele prin M, pe la balcon). Ok. Concertul a început nemţeşte, fix la ora anunţată. Nenea ăla de la bas (Yuri Daniel, pe numele lui) a fost chiar OK şi s-a achitat destul de bine de sarcina ingrată de a-l înlocui pe Eberhard Weber în Jan Garbarek Group, mai puţin în momentul soloului ceva cam plictisitor şi dezlînat pentru un concert, în ciuda sunetului destul de plăcut obţinut din fretless bass. Grupul a început ezitant, cu cîteva teme chiar agasante pe alocuri în opinia mea, abia pe la a patra piesă cei patru reuşind să ofere şi ceva muzică, să te facă să ţii ritmul cu piciorul. Aici intervine playlistul care mie unul mi s-a părut foarte nepotrivit. Puteau începe cu ceva mai mobilizator, mai de concert, nu cu muzică de film şi experienţe sonore. În fine, poate asta a fost viziunea artistică a producătorului turneului. Am avut parte şi de largi momente solistice din partea celorlalţi membrii ai grupului (exceptîndu-l pe Garbarek), unele foarte gustate de public.

Din păcate, atmosfera s-a încălzit brusc abia în momentul în care a evoluat solo Trilok Gurtu şi a oferit un minirecital de percuţie entuziasmant atît prin tehnica instrumentistului cît şi prin instrumentele alese într-un mod spectaculos. A utilizat o gamă largă de mijloace de expresie, iar pe mine personal m-a lăsat în extaz cînd a improvizat un scurt cîntecel fluierat şi murmurat, la propriu, în două cowbells pe care le apropia şi depărta pentru a obţine nişte efecte sonore extraordinare. Nu vreau să mai amintesc decît pe scurt despre verva sa la cei 58 de ani, de timbrul instrumentelor de percuţie (mai ales al premierului şi al crash-cinelului folosit pe post de ride). Apoi au urmat cîteva dialoguri la cald foarte frumoase cu Garbarek la fluier şi cu basistul, iar piesa următoare a continuat în acelaşi ton, mergînd tot pe principiul bate fierul cît e cald. Din păcate concertul s-a încheiat în scurt timp şi nu pot decît să rămîn cu regretul că altfel ar fi decurs totul dacă primul moment solo ar fi fost acesta şi nu cel al basistului, dar şi cu încîntarea de a-l fi văzut, din nou, pe Gurtu evoluînd într-o formă de zile mari (mă refer la concertul absolut senzaţional pe care l-a avut în aceeaşi sală prin 2004). Au cîntat peste două ore, destul de mult, dar totul a căpătat coerenţă abia în ultima treime. La bis a fost ceva dulce, cam şlăgăros, una din piesele care mi-l fac pe Garbarek antipatic (Mission: To Be Where I Am, probabil cea mai slabă piesă semnată de norvegian). Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi fost dacă încheiau cu Hasta Siempre sau cu Paper Nut.

În ce privește jazz-ul, puriștii pot comenta ce vor (din moment ce par să fie rareori mulțumiți de astfel de abordări), dar șansa unui succes deplin extras dintr-un, teoretic, riscant și limitativ proiect, este întotdeauna la îndemâna celor mai buni muzicieni. Reușita interpretativă este cu atât mai mare cu cât se traversează mult din incipitul clasic în ceva nou, nescris, necompus și necondiționat, ca să se concluzioneze că mult s-a păstrat până la urmă în registrul original. În cazul acesta, ”Bach meeting jazz, achieving Bach”.

Astfel încântă lumea grupul Jacques Loussier Trio.

Cele spuse mai sus sunt însă rumegări muzicale, la capătul unui concert mult mai spontan. Evenimentul a avut loc pe 25 septembrie, încheiind o inedită serie de șapte concerte din cadrul Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” din București, numite ”Classical music in jazz arrangements” (sau mult mai bine zis pe română: ”Teme clasice în prelucrări moderne”). În același stil, dar axându-se și pe alți mari compozitori clasici, au concertat și Lucian Ban, Florin Răducanu, Uri Caine. Swingle Singers au pătruns și în zona pop-rock, în timp ce faimosul violoncelist Yo-Yo Ma a surprins cu un program oriental eclectic. Nu am fost la aceste concerte, încerc doar a lua notă de ele.

Susținut în Sala Mică, Pătrățoasă și Slabacustică a Palatului, în paralel cu concertul simfonic al serii, a fost evident că nu Loussier a avut întâietate. Concertul lui Lucian Ban a fost singurul care nu s-a suprapus cu nimic altceva. Prezența publicului a reflectat într-o oarecare măsură același lucru. Mai mulți erau cei care se îndreptau spre Sala Mare, decât cei care așteptau la colț de Athenee Palace să traverseze și să ajungă la Auditorium. M-am întrebat în schimb dacă cei prezenți au fost mai mult fani de jazz întâlnindu-se cu un idol, melomani ai muzicii clasice răspunzând la tentație, sau, în mod ideal, degustători ale ambelor genuri.

Concentrându-ne în sfârșit asupra ansamblului, este de menționat că se împlinesc 50 de ani de ”Play Bach Trio”, iar Jacques Loussier împlinește în curând 75 de ani (cel mai bătrân artist pe care l-am văzut live !!). Cântând alături de el a fost colegul de trio Andre Arpino, în timp ce Benoit Dunoyer De Segonzac l-a înlocuit pe Vincent Charbonnier la contrabas (dar am impresia că face acest lucru de mult timp încoace). În contrast cu mișcările greu susținute ale corpului, Jacques Loussier chiar uimește în continuare ca interpret și a putut da un recital ”sănătos”, cu momente precise sau flexibile, foarte frumoase sau elegant-calculate. Privind lucrurile din alt unghi, repertoriul propus dă de înțeles că se limitează din ce în ce mai mult la un soi de replay lipsit de reshape. Odată ce te familiarizezi cu alte concerte susținute nu de mult, cum ar fi, să zicem, Play Bach…and more (DVD – 2004!) sau cu ultimele volume de Play Bach, realizezi că, în linii mari, și aranjamentele, și stilul, și suflul brevatat liber nu s-au mai schimbat de o foarte bună vreme. Chiar și în atare condiții, îți poți satisface dorința de a-l vedea pe Jacques Loussier măcar o dată; merită ocazia.

Trio-ul a cântat și în compania ansamblului cameral al orchestrei Bach Collegium München, pentru care însă nu am multe cuvinte de laudă. Prin primul moment al serii, exclusiv orchestral, susținut cu Concertul pentru trei viori în Re major, stângăciile au fost prea supărătoare. Soliști defel străluciți, un contrapunct de voci și forțe dezordonat, o interpretare fără mare rafinament, brută de-a dreptul în sensibila parte secundă – finalul mai concentrat și virid neputând îndulci impresiile amare. Aș reproșa și amplificarea sonoră, deloc necesară momentului pur clasic, mai ales deoarece partida de cello a suit nemilostiv în intensitate, anulând întregul farmec de basso continuo.

Cu J.L.T. la cârmă, lucrurile s-au schimbat subit înspre bine. Odată început Concertul pentru pian și orchestră în re minor, prima impresie a fost și cea vitală. La combinația dintre un pianist solist autentic și un nouveau artiste ce vine cu solo-uri de jazz mai clare și dezinvolte, s-a adăugat și o ”cadență” imensă lăsată pe seama lui Arpino, moment în care străvezimea caldă s-a dispersat în vâltoarea unui percuționist foarte ambițios și dinamic. Altfel, Arpino a găsit mai mult decât bine soluția prin care un instrument străin de muzica lui Bach să fie inclus: fie accentuând foarte inteligent ritmul natural susținut de corzile grave, fie îmbogățind discursul muzical mixt, cu un tușeu de ”lustruire” specific vechii școlii.

Acolo unde în program scria sec ”Jacques Loussier Trio – Plays Bach” mă așteptam sincer la o parte bogată în piese . Programul s-a dovedit în întregime strict (conform unui festival în care puține lucruri rămân neprestabilite), cântându-se doar Gavota în Re major și Pastorala în do minor, dar frumusețea pieselor și-a avut ecoul. Loussier însuși ne-a spus simpatic ”next is something that is not in the program…it is on top of the program” înainte de a reexpune firescul pastoralei în mai multe tonuri. B.D. de Segonzac a încununat momentul cu un solo absolut superb.

Odată cu un nou aranjament pentru trio de jazz și orchestră (Concertul brandenburgic nr.5, cântat și răscântat), toate conexiunile dintre muzica originală a lui Bach și “reinterpretarea” dorită s-au potrivit la perfecție. Cum concertele baroce sunt practic axate în întregime pe un dialog deschis între tutti și piccolo (soliști), nu pot spune că am resimțit așa-zisa versiune jazz nicidecum diferit. Numai partea a doua a avut un efect de răsturnare, pornind de la armonici și ecouri de jazz înspre melodia pură și acel adagio zugrăvit al sursei.

La un concert bun precum cel susținut de Jacques Loussier (mânjit doar de orchestră, cât să fie scăzut un punct întregii prestații), cel mai impresionant a fost să auzi Bach fiind cântat ca Bach, apoi Bach deschizându-se spre jazz dar sunând tot a Bach, și numai apoi stop-cadrurile de jazz, swing, bop sau ritmuri spaniole, mult mai puțin atașate de tulpina clasică. Toate într-o combinație distinsă.

(publicat și pe muzicadevest.ro)

Un al doilea lucru peste așteptări a fost experiența live, un deliciu pe lângă albumele ascultate la căști. Pe scenă, aceeași muzică, și același tipicar Molvaer, au avut puterea să pluseze, vizual și (după un minuscul set de piese comode) auditiv. În primul caz, artistul a supraîncarcat mesajul central al spectacolului, creând un spațiu intim și “răcind” atmosfera, prin două aranjamente speciale: o cufundare în (semi-)întuneric, respectiv un set de proiecții (“efecte speciale”, if you will) mulate pe o redare vizuală a artiștilor în sepia sau în negativ (sau într-un caleidoscop de efecte alternative)  – prin urmare ceva original gândit de acest trio (și numai de el, în toate cele trei zile), dacă nu și incredibil de riscant, la cât de defect (vineri) sau mediocru (sâmbătă) a fost ecranul mare, din stânga scenei. Așa ceva constituie deja un sâmbure extra-muzical, la care mai rămâne de adăugat doar percepția ascultătorului, și cum privește el întregul mesaj – o meditație prelungă, o vedere înspre abis, o deconectare energetică, o contopire cu sunetul și artisticul. De gustibus, în întregime și în permanență. Concertul a fost un pic din fiecare – romantic, cosmic, halucinant, pătrunzător, glacial, psihologic…

Cu gândul de a promova recentul album Hamada (dar începând cu piese vechi), Molvaer a fost însotit de Eyvind Aarset, cel mai trainic colaborator al său (exceptând anul trecut, în albumul Re-Vision) și Audun Kleive, cu un rol deloc facil la percuție. Jan Bang, creditat cu presetările electronice (programming), fie a lipsit, fie a stat lângă tehnicieni – nu sunt sigur. Dacă nu, Molvaer și Aarset au lucrat oricum și la această parte. Nu-mi ascund buna dispoziție de a fi ascultat și asistat la – în proporție de 90% – primul meu concert electronic. Nu-jazz e denumirea tipică sub care Molvaer e încadrat, însa pentru mine, orice a ținut de jazz a fost doar în vocea liber-expresivă a trompetei, redată pe un fond masiv de ambient și electronica – completat/parțial preschimbat în beat prin intervențiile bune ale lui Kleive, și în psihedelic sau soundscape, de Aarset, “omul din umbră”, silențios ca basist, dar răvășitor sau acid cu chitara. De apreciat lipsa unor infuzii orientale sau a altor astfel de amestecuri de esență, variații sau capricii. Molvaer se simte excelent în propria și neschimbata sa expresie, intrinsec dar netransfigurat, inteligent și manierat, intraductibil. Claritatea, vigoarea și reverberația interpretării sale la trompetă ocupă același loc central, insolubil, ca pe albume, dar, prin amploarea proiectului pregătit și modelat (cel putin în afara contextului tuturor pre-ajustărilor), complet și (cuvântul care îmi place în asemenea situații) șlefuit, recitalul său tinde sa cântărească un pic mai mult.

Nu mă mai pronunț asupra setlist-ului, că tot numai Icy Altitude (de pe Hamada) am reținut clar (dar pentru o piesă de cinci minute în original, interpretarea live a fost un exercițiu de dezvoltare și transgresiune, ce nu suportă prea mult comentariu). Schematic vorbind însă, trio-ul a început lent, melodios, ca să dezvolte apoi un ambițios stil epic, ce-a culminat cu o expunere eclectică de aproape jumătate de oră, și a cucerit, progresiv, noi înălțimi. Dacă în prima jumătate eram surprinși și învăluiți în atmosfera creată/regizată, în a doua jumătate eram mișcati de un “psihelectrojazz” integral. Momentul cel mai halucinant s-a produs prin primul bis, o supradoză de electronic mergând înspre noise, de distorsiuni și pierderi de echilibru (sonor), de aprindere și colericitate, cu Aarset în transă, Kleive în varf de formă și Molvaer uitându-și dogma. Al doilea bis (cerut categoric) a închis cercul, revenind la o muzică fină, redusă în artificial, sedentară chiar, cu acea voce exterioară, de alamă, fremătând.

Cinstită cu o rupere de nori și un spectacol de lumini pe măsură (chiar așa a fost ulterior etichetat de artiștii norvegieni – ”a wonderful lightshow”), arena muzicală a ajuns să fie paralizată mai mult de o oră. Festivalul și-a pierdut mai mult de jumătate din public. Pe la terase, adapostiți, majoritatea continuau să se simtă bine, alții își căutau în continuare o scăpare, dar momentul – pare-se rareori lipsit de la Festival – era savurat. Pe scenă, totul s-a suspendat și s-a împachetat, iar organizatorii au rămas, într-o ternă așteptare, pe scenă. Ultimii artiști ai serii, Helge Lien Trio, prin preajmă și ei. Totuși, precum cei de pe scenă au rămas pe poziții, și cei răbdători au început să simtă, odată cu scurgerea orei, cum marea răsplată se apropie. Peste puțin timp, euforie. Furtuna slăbise și își marca sfârșitul, Helge Lien se plimba pe scenă, salutând uralele publicului. Organizatorii s-au chinuit să monteze totul la loc, până când au renunțat complet, sub presiunea unei mulțimi deja nerăbdătoare. O impresionantă comuniune între public și artiști s-a produs. Helge Lien Trio a cântat virtualmente unplugged, iar ascultătorii –  în mare parte beți de fericire – s-au strâns lângă scenă pentru a-i asculta.

Impresiile s-ar putea încheia așa, contând pe cât de admirabil a fost gestul trupei de-a rămâne și a cânta, cât și pe replica de-o mare recunoștiință dată de toți oamenii prezenți, creându-se, astfel, unul din cele mai neobișnuite, deloc planificate și deopotrivă apreciate momente ale Festivalului.

Muzical însă, am fost cuprins, chiar doborât de pragmatism, deoarece, indiferent de condițiile create și (de la un moment dat încolo) total neprevăzute, concertul trio-ului Helge Lien fusese numit (pardon, anunțat) drept posibilul moment stelar al Festivalului. Mărețele, clasicele nume și-au meritat cu prisosință întâietatea, însă aici vorbim de o trupă contemporană, oarecum chiar nouă. Cu toate marile prefețe dedicate în program și în avancronici, în mod  exclusiv, acestor norvegieni, cu tot renumele și toate premiile cu care s-au încărcat ei până în acest moment, și cu toată acea intrigantă apreciere pozitivă ce-a reușit să-i înconjoare în mister pentru mine, acest Trio a devenit cu adevărat momentul-himeră pe care îl asteptam cel mai mult. Sâmbătă seara, sau duminică dimineața, după concertul lor inedit și redus la împrejurări speciale, am plecat dezamăgit.

De ce ajung să-i numesc, oarecum vituperant, “epigoni”? Fiindcă promisiunea unei muzici deosebite s-a năclăit în ceva ce a sunat mai degrabă simplu, down-to-earth. Marea comparație decurge între Helge Lien Trio și Esbjörn Svensson Trio. La nivelul muzicii, acest lucru este mai mult decât plauzibil. Sunetul liric al muzicii, ușoara reverie și acel suspans de surround al pieselor, stilul nu-jazz sau înclinația spre un nucleu de jazz creat din alte stiluri, desigur și instrumentația, calibrată în forma clasică de trio – toate reamintesc necontenit de E.S.T. și de mostenirea pe care au ajuns ei să o lase, vreme doar de un deceniu și jumătate, în calitate de trendsetters, pe de-o parte, și artiști de vârf, pe de-altă parte. H.L.T. nu sunt epigoni fiindcă au apărut dupa E.S.T. și nici fiindcă și-au format un gust și un stil periculos de apropiat, ci fiindcă oferă întocmai o muzică net inferioară, simplistă și străvezie, concentrată însă nu interiorizată, călduroasă însă nu prea emoționantă, în care acea explozie și evoluție, simțită la suedezi deja după primele lor 4-5 albume, reprezintă un gol încă neumplut, neanunțat și neexploatat. Revenind la biografia scrisă pentru acest grup de organizatori, obsedant de falsă, cea mai supărătoare comparație ajunge să fie cea dintre Leucocyte, cântecul de lebadă surprinzător de experimental, dramatic, tulburător, progresiv al celor de la E.S.T., și Hello Troll, un album al melodiilor frumoase, interpretat limpede, oarecum succint, inteligent și colorat, totuși rareori expansiv și spectral. Acolo unde E.S.T. au triumfat exclamând “and now for something completely different“, H.L.T. se simt prea comfortabil într-o artă practicată timp de multă vreme. În 2009. H.L.T. se află cam pe unde au fost E.S.T. în 2000, iar Hello Troll – principalul material promovat în acest concert, adăugându-se la el alte piese, care și-au adus același calibru – este cel mult un From Gagarin’s Point Of View.

Helge Lien Trio înseamnă, mai exact, Knut Aalefjaer (aducând puțin prin zâmbet cu Stan Laurel) la tobe, Frode Berg la (contra)bas (semănând cu…Phil Collins!) și Helge Lien, liderul pianist și compozitor al trupei, carismatic și flegmatic deopotrivă. De la bun început o să menționez că cel mai slab artist a fost Knut, timid, răbdător, restras și deloc ieșit din comun în spatele percuției, un “backing artist” al ritmurilor și secvențelor. Pot citi în biografie “tobar dinamic, cu o tehnică rapidă și sigura [...] capabil să atingă un spectru de elemente armonice [sic!, aș zice, n.m.]“. Nimic de acest fel pe scenă la Gărâna. Un singur solo, extrem de scurt, aproape fictiv și intermediar, cu care și-a accelerat într-adevăr adineaori-menționata tehnică veloce, dar nu a creat nimic intempestiv (și asta într-un festival în care mulți bateriști și-au arătat forța, depășind uneori chiar bunul-simț jazzistic). Nici Helge Lien nu m-a încântat în mod deosebit, dar cel puțin aici s-a remarcat din punct de vedere interpretativ, fiind permanent adâncit în gândurile, ritmurile, ecourile sau pulsurile muzicii, legănându-se romantic sau vibrând ușor în tempo de jazz. Minusurile sale au fost însă la fel de notabile, în speță sărăcia improvizatorică, imposibil de clasat drept “memorabilă”, fixismul înrădăcinat în unele tipare și chiar în unele fiorituri muzicale clare și statice – ceva ce reprezintă practic, la scara mică a artistului-cheie, întreaga firavitate a muzicii în sine. Aduc în schimb un pic de laudă lui Frode, care în singurul său moment solistic, a știut să-și atace decisiv instrumentul, și să creeze un solo ascuțit, plucked, comparabil (în sfârșit!) cu improvizațiile picante, attacca ale lui Dan Berglund. Dar – da, ați ghicit – tot cu cel din urmă țin într-un final.

Helge Lien Trio nu au creat un concert/concept rău, modelând în decursul unei ore și ceva o reprezentativă “incursiune” prin Hello Troll, cât și un flashback minor dar vital. Standardul doar se resimte indeajuns de scăzut, atunci când accentul live diferă prea puțin de accentul studio, în sensul unui comfort pentru piese scurte, anecdotice structural, dar crude, fără o înflorire improvizatorică incredibilă. Tot așa, trio-ul s-a acordat exemplar, însă dialogurile solistice au fost indiscutabil un atu uitat permanent în mânecă. “Mixtura între jazzul traditional și improvizatia avangardistă“, mentionată tot în biografie, s-a confirmat doar prin piesa Hallo Troll (care, de altfel, confirmă același lucru și în album), printr-un prolog pe care nu l-aș numi neapărăt ‘avangardist”, ci doar instabil, spontan, disonant, doar că acest prim (și, fatalmente, ultim) semn de expansiune și imbogățire a stilului concertant H.L.T. s-a dezumflat printr-o temă centrală prea ostinantă, negreșit cu o alură mai întunecată și mai misterioasă, totuși la fel de înlănțuită și deposedată de încărcătura unei libertăți spectaculoase – procedeu pe care nu pot să mi-l explic în niciun fel.

Îmi dau perfect seama ca am fost un sour grape într-un public, strident zis, drogat – Cătălin Ștefănescu de la “Garantat 100%” era în al nouălea cer, ceea ce m-a bulversat puțin – însă dacă este să fie totul de gustibus, până la capăt, atunci nu pot decât să spun că jazz-ul caracterizat de Helge Lien Trio nu satură și nu e demn de exclamații.

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

John Abercrombie a fost, pe vremuri (acum am devenit un colecționar vicios), unul din puținii artiști pe care nu i-am găsit nici în colectia clasică de vinyl-uri și casete ale tatălui meu, nici făcând legături puternice cu alți mari jazzmeni de care mă îndrăgostisem. L-am descoperit, într-un fel, de unul singur, după am primit cadou unul din albumele sale – cu un titlu clasic: Animato – care mi s-a părut incredibil (o senzație unică, irepetabilă). Treptat, pura curiozitate a rămas în urmă, Animato a cedat locul mai multor albume superioare (capodoperă ar fi doar Gateway, care înseamnă nu doar John, ci și Jan Hammer sau Jack DeJohnette – artiști pe care mă întreb când urmează să îi ascult), iar Abercrombie a devenit un artist de colecție.

Închid paranteza și revin la concert. Multă lume adunată în jurul scenei, multe blitzuri și un veritabil entuziasm, încă de la bun început, dovadă în plus că Abercrombie nu avea mare nevoie de introduceri. Anunțat drept “The Abercrombie Group” (eu am subînteles prin asta ”Quartet”, gândindu-mă puternic la sfârșitul anilor 70s sau, de ce nu, la cel format în acești ultimi ani), ansamblul a fost, până la urmă un trio, cu Joey Baron la percuție – aș zice smuls din grupul Masada al lui John Zorn, dar e totuși un membru autentic al noului ”Quartet” la care am făcut aluzie – și un artist nou, tânăr, admirabil, Thomas Morgan, cântând la contrabas (înlocuindu-l pe Marc Johnson, dar meritându-și toate aplauzele). Regretabilă lipsa violonistului Mark Feldman, care ar fi fost o prezență magnifică.

Pentru început a fost I Should Care (de pe…oh my!, Solar din 1982, cu John Scofield), urmat de mai-proaspătul Wishing Bell (Third Quartet, 2006) – lung, dezvăluindu-și melodicitatea intrinsecă, cu deja-treaze înțepături din partea lui Baron (care muzical se amesteca perfect cu restul instrumentației, dar în concert a fost parcă opus eleganței și ”răcelii” la care se calibrau Abercrombie și Morgan), și un prim joc dens de improvizații lungi, dense, sensibil-acustice melodic sau cuprinzătoare armonic. N-aș putea spune că ambianța a suferit în continuare schimbări majore. Chiar și-așa, Lineup (?) a fost o cu totul altă aventură, pornind de la mici preluări străine de teme, suspensii rafinate, o scurtă scufundare în silentium, și ”modulând”  mai departe înspre dinamici contrariante, repezi și colorat. Piesa a fost un veritabil epic, stins din nou în a doua sa parte printr-un solo grav al lui Morgan, apoi reînviat treptat, cu calm, dar și în mod sincopat, misterios, inconfortabil (Baron pedala deja pe ritmurile unei alte muzici). Un pic copilaroasă melodia de bază, dar nu și măruntele jocuri interioare, care au creat o secțiune de mijloc pretentioasă.

A durat un minut întreg să recunosc urmatoarea piesă – A Nice Idea – mai exact să fiu trezit de leitmotivul ei absolut superb, de care m-am îndrăgostit la prima ascultare a albumului Cat ‘n’ Mouse. Aici, în acest visător, ambiental și lung “vals”, ar fi fost perfectă contribuția lui Feldman (melodia vie a viorii a fost, desigur, preluată de sunetul liniștitor al chitarei). O piesă incredibil de frumoasă și melancolică – și n-am cum să nu recunosc că îmi este una din piesele mele cele mai dragi. Mare păcat de intrarea…Afroditei Turismului, în miez de piesă excelentă, cu tot fastul mediatic și o furie a publicului stârnită cum nu se poate mai prost (expresia perfectă: ”You should have seen the look on Abercrombie’s face!”). Nu insist, nu merită. A doua parte a concertului s-a întors la o atmosferă de salon și la un jazz de atmosferă, cu mici ornamente și o mare aură armonică, mai exact cu Trio, în care detaliul de marcă a fost un nou solo sec, una corda, al lui Morgan, convertit doar în dialog cu romantismul lui Abercrombie, apoi cu o piesă somnoroasă, simplă (până și Baron mângâia talgerele), ca piesa de final să se desfășoare sub un reviriment percuționistic, un început de dans fin și un fior de improvizații robust, impresionant, cu un gateway înspre cel mai debordant solo al lui Baron, și o codă scurtă, vivace. Muzică minunată, dar neliniște în public, datorită cerului brăzdat de fulgere. Encore, desigur, prelungind cu încă o melodie frumoasă idila petrecută în compania unui jazzman clasic.

Aș fi vrut sa povestesc toate acestea ceva mai rafinat, sau dând de înțeles că aș fi asistat la un spectacol incredibil de esoteric. Din punct de vedere muzical, Abercrombie nu este pluri-artistic, însă cugetă de minune asupra esenței muzicii ce-i poartă semnatura și întreaga pasiune. Pe scenă, în contrapunct cu bravura și extazul unui percuționist precum Baron, cu o bogată experiență în diferite stiluri, de la art pop la avant-garde jazz, Abercrombie a fost încontinuu solemn și concentrat, cântând cu ochii închisi și usor aplecat asupra instrumentului. Un spirit viu și imperturbabil al jazz-ului de acum câteva decenii bune. Într-un Festival ispititor de divers, Abercrombie a facut jazz pur.