”Ce mișto a fost concertul.” Atât am reușit să scriu pe hârtie, la trei zile după ce m-am întors acasă. Un concert Van der Graaf Generator ar trebuie să mă inspire mai mult decât atât.
Două săptămâni și ceva mai târziu…
Al doilea concert la Bunker, a doua experiență nouă și în mod fericit diferită pentru mine, spărgând gheața concertelor Kumm. O întâlnire mai puțin spontană și distractivă pe cât a fost Blazzaj. Trupa a susținut un concert specific, mărginit noilor peripeții prin toată țara, fără particularități – dacă nu luăm în considerare că Far from Telescopes e foarte aproape de aniversară, iar noul tobar John Ciurea (care, în mintea mea înțesată cu prog, pozează mars-voltian) s-a prezentat publicului timișorean.
Obișnuiesc să-i consider favoriții mei, în contrast cu Urma și mai ales cu Byron (ca să mă rezum doar la acest triumvirat), cu un Different Parties care se îndepărtează lent și nostalgic drept cel mai bun album al lor, de nu și al generației pomenite. Deocamdată, lucrurile stau invers în ce privește stilurile lor concertante: Kumm par direcție, Urma găsesc cum să arunce o lumină aparte asupra lor, iar Byron, deși îmi lipsesc propriu-zis din ecuație, mi-au dat destul indicii că ar fi cei mai artistici.
Dacă nu vine muntele la Mahomed, vine Mahomed la munte.
E complicat de explicat cum concertul Urma de aseară, din inima Parisului, a fost primul meu concert Urma. Cu atât mai mult cu cât Urma este prima formaţie românească pentru care am deschis a door to my world. Fusese dragoste la prima auzire. Prin vara lui 2004 remarcasem că în semnătura de pe forumuri a Oitzei Roz – personaj acum legendar al onlainului indigen – apăruse “Urma & Kumm addicted”. Consecinţa Stufstock-ului nr.2, din câte îmi amintesc. De Kumm ştiam (“Miez de zi”, “1000 de chipuri” sau “Dictionary” se dădeau în bărci la radio atunci), de Urma nu.
