Mă încadrez într-un fanbase al unor artiști vechi care nu mai sunt sau, neîntârziat, nu vor mai fi printre noi. Dar cu E.S. a fost altfel, chiar dincolo de vârsta sa ori de cât de mult sens a avut accidentul. Nu mulți îți sunt artisții favoriți și nu periodic se întâmplă să-i pierzi. Mai tragic este sentimentul muzicii care s-a stins. În 15 ani de muzică – muzici! – tot mai scindată și vremelnică, agățându-se tot mai mult de momente rare de inspirație, parcursul incredibil de unitar, logic și tot mai spectaculos și mai special al Trio-ului a marcat, paradoxal, o generație întreagă.

Dacă nu aș simți o ușoară doză de marketing și viciere în post-producția ultimului lor album, Leucocyte (lansat la trei luni de la moartea lui Svensson) – prin titlul sugestiv, grafica de album ce se dezintegrează și nume de piese fatidice (”Premonition”, ”Ad Mortem”), aș crede că este expresia profundă a ceva. Niciodată E.S.T. nu au dat semne serioase de preschimbare, în afară unui (nu-)jazz dorit a fi tot mai personalizat și tot mai briliant; deodată, produseseră avangardă, improvizație pură, plină de angoasă sau freamăt în locul exultării și a sclipitorului, foarte încărcată și intricată; bizară și irațională. Și nu în ultimul rând, suna a apogeu; și, sub influența sorții lui Esbjörn, a cântec de lebădă.

Până în prezent, atât Dan Berglund cât și Magnus Öström au demonstrat ce au putut face în sensul unei muzici noi, de nu și într-o direcție diferită. Niciunul nu a persistat în stil E.S.T., deși la Öström există un ecou. Pe vremuri creatori, experimentatori și virtuoși, amândoi interpretează acum partituri mult mai tradiționale la instrumentul lor. Berglund vrea să se simtă tânăr, pe ritmuri de rock și jam sau în distorsiuni psihedelice. Öström preferă în continuare să cânte nu-jazz. Tinerii din ansamblul condus de basist sunt cam necopți; trupa adunată de percuționist e destul de slabă. Ambele debuturi conțin o piesă compusă în memoria lui Esbjörn; ”Song for E” e frumoasă, ”Ballad for E” nu-mi place la fel de mult.

Dan Berglund’s Tonbruket – Song For E by vap_tm2
Magnus Ostrom – Ballad For E by vap_tm2

După doi ani în care, de 14 iunie, ascultam integral toate colecția de albume E.S.T., acum am făcut ceva diferit și am ales câteva colaborări sau prezențe ale lui Esbjörn pe alte albume, împreună cu alți artiști contemporani sau în alte ansambluri. Toate au fost prime audiții. O listă completă pare să fie oferită aici. În afara câtorva proiecte răzlețe, celelalte conexiuni (în special cu Nils Landgren sau Lina Nyberg) sunt mai solide. Berglund și Östrom se alătură și ei deseori, însă nu sunt creditați ca Trio și nicio prezență nu este caracteristică stilului lor împreună. Există doar Jag Vill Aldrig Mer Vara Ful Och Ensam (2005), care nu apare oficial în discografia E.S.T., un album foarte scurt și cu piese facile și narațiuni de Kristina Lugn.

Majoritatea albumelor ce urmează a fi menționate datează din 1996-97 încolo, perioadă puțin ciudată pentru prestații auxiliare (și cu greu semnificative, pentru Svensson, Berglund și Östrom deopotrivă), concomitentă cu ascendența E.S.T. dincolo de orice predicție. Nimic blamabil, însă; Esbjörn a fost un autodidact și s-a adaptat în diferitele sale proiecte. Pe de altă parte, cristalizarea stilului E.S.T. se dovedește mai pură, distinctă și în afara influențelor incidentale. Pe 5000 Miles scos de Nils Landgren Funk Unit, este foarte dificil să-l recunosți pe Esbjörn la instrumente electronice. Orientarea lui pianistică (într-o foarte mare măsură precum cea a lui Jarrett) este ceva ce am apreciat imens. Album deloc rău, în afară de câteva funkisme gratuite.

Nils Landgren Funk Unit – Six Beauties On A Rooftop by vap_tm2

Jazz vocal, cu artistele de profil Lina Nyberg și Viktoria Tolstoy ori prin ”chanson”-urile nordice ale lui Freddie Wadling; muzici ușoare oricum. Dacă muzica stră-stră-strănepoatei lui Tolstoy se potrivește unui pauze de ceai la Cărturești, Nyberg prelucrează momentele muzicale, manierat-lirică în duo cu un Esbjörn frapant de tradițional (Close, 1993) sau susținută de un cvintet dinamic (When The Smile Shines Through).

Lina Nyberg & Esbjцrn Svensson – In your own sweet way by vap_tm2
Lina Nyberg Quintet – Blackbird by vap_tm2

Poate cel mai vrednic de interes album al lui Esbjörn Svensson este Swedish Folk Modern, în duo cu deja-menționatul Nils Landgren. Stilistic, poartă cea mai puternică semnătură a lui Svensson în afara E.S.T., în timp ce Landgren își dezvăluie o latură mai artistică, nu într-atât de cadențială, cu o lăudată profunzime emotivă a instrumentului surprinsă. Totuși, SFM nu se apropie de creativitatea caracteristică lui Svensson în Trio; sunt prelucrări melodice și jazzistice conforme, miniaturi de un farmec specific, mici impulsuri și contraste, destinderi de răstimp, sunet și atmosferă.

Nils Landgren & Esbjorn Svensson – Vaggvisa by vap_tm2

Consonant exemplelor vocale sau lirice, în acompaniament de jazz instrumental, putem încheia cu ceva rar din partea E.S.T., un cântec trist ascuns pe Seven Days of Falling. Mult timp am crezut că Esbjörn este cel care cântă, dar se pare că m-am înselat și e vorba de Josh Haden, fiul legendarului Charlie H.

(Copypasta messiaenesque și viceversa.)

N-am venit să vă colind de sărbători, sunt mai mult un Grinch sadic și pe jumătate nebun. În funcție de percepție, vor fi justificate în continuare experimente muzicale și exprimări radicale din ultima jumătate de secol, însă la fel de bine ele pot fi capetele de acuzare întru condamnarea acelorași demersuri. Dar mai bine să nu facem un scop din asta acum. Sunt greu de spicuit puncte tari și slabe, se supune cu siguranță încercării (cu un hazard al primei impresii ce trebuie ocolit) o muzică imposibil de parcurs într-o perioadă rezonabil de compactă, o artă deseori indiferentă gusturilor comune, standardelor conservate și sentimentelor personale.

Scriind și dintr-un motiv personal, îmi rezum un an concentrat pe muzică electronică, electro-acustică sau, poate mai simplu de gândit, avangardă sonoră, experiență ce s-ar putea la fel de bine să se prelungească sau să mi se pară că a ajuns la un punct în care nu mai pot fi impresionat așa de mult – așadar, anul deschiderii totale către muzica modernă, ori, din moment ce s-a precizat că depinde de perspectivă, al unui foarte ciudat puseu de meloman.

AMM – AMMMusic (1967)

Prezentarea selecției principale este cronologică, dar AMM s-a nimerit oricum să fie cel mai bun punct de pornire. E imposibil de descifrat, încadrat, analizat și, țin să cred, apreciat. Este transferul din sfera academică stochastică, varesiană și cageiană, depus în underground-ul britanic nepreocupat de era Beatles și de surpriza progresivă ce se pregătea. Pe cât de puțin se simt muzicienii legați de creațiile lor, de concepții și discipline, AMMMusic a fost declarat influențial în electro-acustică, improvizație liberă și free-jazz, genuri ori granulate și permutate pe album, ori deposedate de sens. În mod ironic, singura lege muzicală ce a rămas în vigoare după acest eveniment spontan a fost că, odată devenit reper, AMM și-a creat și înfruntat propriul standard, iar AMMMusic nu a mai fost cuantificat vreodată la fel. Albumul nu e genul anarhic, haotic, inestetic. Este dens, nebulos, animat de diferite forțe, epic și alienant. Muzică joyciană, albumul unei generații paralele.

AMM – In The Realm of Nothing Whatever by vap_tm

Peter Brötzmann Octet – Machine Gun (1968)

O excepție de la electronic, motivată de același statut iconic și conținut bulversant. În anii ’60, extremele în free jazz au fost bine conturate de Ornette Coleman, Cecil Taylor și alții, încât Brötzmann să nu fi declanșat vreun Sturm und Drang real. Machine Gun este, cu toate acestea, ridicol de semnificativ, tranșant, original (într-o anumită accepțiune). Dictatorial de brut, afar-de-mânietor. E heavy metal sau un jam revoluționar cu un memorabil și terifiant sunet organic de bläser. Pentru o carieră prolifică, neobosită și punctată de multiple colaborări, Brötzmann pare dedicat unui limbaj unic, asumat dintotdeauna. Citesc câteodată impresii de concert în care demostrațiile sale au putut fi percepute incredibil de nuanțat, poetic și emoționant – ceea ce mă surprinde. Au fost necesari 40 de ani și peste o sută de albume până la primul album serios (Woodcuts, cu Paal Nilssen-Love, 2010) în care el să dea semne de relaxare și coerență.

Brötzmann Octet – Responsible (2nd Take) by vap_tm

Kluster – Eruption (1971)

Acum cinci-șase ani, Eruption era unul din cele mai bizare albume pe care le ascultam. Până și într-un gen vast și concomitent ambiguu precum krautrock, cu dispozițiile sale majore (preluarea muzicii beat și psihedelice din Marea Britanie, incursiunile cosmice și halucinatorii, electronicul progresiv), Kluster, în prima lor întrupare, s-au pronunțat absurd și crud. Eruption este o sesiune de creație viscerală, exploatând aproape fiecare resursă indigestă, distrofică, tehno-logică imaginabilă.

Kluster – Eruption One (excerpt) by vap_tm

Company 91 – Volumes 1-3 (1994)

Orice colaborare presupune riscul unor fricțiuni și orgolii, iar cu cât numele sunt mai ilustre, efortul trebuie să reușească o comunicare veritabilă între artiști. În free jazz și experimental au loc deseori colaborări diverse. Company a fost o serie de sesiune de improvizație fondată de chitaristul Derek Bailey, strângând artiști diferiți, care apoi să facă muzică pe principiul ”să vedem cum iese”. Cele trei volume sunt incredibil de obscure, cu o componență care i-a lăsat mască până și pe fanii versați ai genului: John Zorn, Yves Robert, Paul Rogers, Derek Bailey, Vanessa Mackness, Paul Lovens, Pat Thomas, Alexander Bălănescu, Buckethead(!). Jam session-ul a ieșit de minune.

Company 91 – ABDB by vap_tm

John Zorn – First Recordings 1973 / Redbird (1995)

Fiind îndeajuns de alarmant că muzica lui John Zorn trebuie menționată obligatoriu într-o asemenea compilație, aceste două albume, ambele lansate în 1995, sunt complet contrastante, din perioade diferite. Te duce cu gândul la cum Gorecki sau Pärt au schimbat avangarda pe simplitate. În realitate însă, Zorn are eclecticismul în sânge, ocupându-se succesiv de lucruri diferite. First Recordings 1973 sugerează clar o lucrare timpurie, nedezvăluită mai bine de 20 de ani. Este aproape unanim considerat un album strigător la cer, cumplit, vanitos, cu nicio delimitare rezonabilă între improvizație și compoziție liberă, cu rădăcini în musique concrete, aleatorism și colaj, cu idei contradictorii și șocuri multiple, cu vocea unui Stavroghin țăcănit în prima secțiune și sevraje Ayleriene la capăt. Redbird e o mostră splendidă de minimalism, format dintr-un preludiu de percuție fin, greu de perceput, urmat de un fel de visage vaporos, foarte repetitiv dar expresiv, ancorat în armonie, tributar expresionistei Agnes Martin, preluând atemporalul lui Morton Feldman, familiarizând modalul cromatic și atmosfera suspendată ce-i pe placul lui Zorn.

Zorn – Mikhail Zoetrope Act III by vap_tm
Zorn – Redbird (excerpt) by vap_tm

Eliane Radigue – Trilogie de la Mort (1999)

Diferența dintre un compozitor de muzică clasică și un freelancer a fost puternic diluată în ultima perioadă, iar Eliane Radigue a contribuit, influențată de pionerii muzicii concrete (Schaeffer și Henry), sedusă de minimalismul american, însușindu-și meditația oriental-budistă, inventând sintetizatoare, compunând academic dar adoptând cu adevărat forme de electronic, ambiental, drone și bruitism îndelung valorizate în mainstream. Trilogie de la Mort e o lucrare de referință, una din ultimele înainte de tranziția ei înspre acustic și e o piatră de încercare prin natura amăruie, polarică și dezolantă, prin cinismul ciclic, prin lungimea neintermitentă, prin venerarea rezonanței acustice.

Radigue – Koume (excerpt) by vap_tm

Otomo Yoshihide – Cathode (1999)

Yoshihide este unul din cei mai importanți artiști ai sectei, dar îmi place și displace în mod egal. În anii 90 a fondat influentul grup Ground Zero, dar solo s-a comportat mai rău ca un mecanic, atras de bruiaje și mutații sonore implacabile, înhăitându-se cu oameni dornici să promoveze ”non-muzica”. În deceniul următor și-a format o trupă de free jazz foarte talentată, dar care a oscilat și ea între a reinterpreta fabulos clasicul Out to Lunch al lui Eric Dolphy, după care să producă ore nesfârșite de improvizații dezordonate, în care Yoshihide frizează penibilul la platane. Cathode este în întregime reușit și, mai mult, referențial pentru muzica experimentală. Are ascunsă o frumusețe a construcției, mixării și valențelor acustice. Nu există melodie, numai o puzderie de mici zguduituri, supuse unei ordini, fără răgazul de a exista în sine, ciocănind în treacăt și dispărând.

Yoshihide – Cathode #1 (excerpt) by vap_tm

William Basinski – The Disintegration Loops (2002)

Două povești conferă celei mai reușite lucrări a ambientalistului un surplus de valoare emoțională și simbolism, prima insuflând conceptul general (copierea păguboasă a unor materiale compuse în anii 80 pe suport vechi, proces în care banda magnetică s-a deteriorat treptat și iremediabil), cealaltă influentând o interpretare specială (Basinski a finalizat ciclul și a oferit prietenilor o primă audiție, la el acasă în Brooklyn, în ziua atentatelor de la 11 septembrie). În faza inițială, ambientalul este armonios, vibrând ușor dramatic, intens polifonic, cu anumite linii aprinzându-se asemenea unor sinapse sonore – dar, în cursul unei ore, se produce dezintegrarea sugerată, vocile se deplasează, textura se desface, banda se încâlcește, sincopând tot mai greu, murind lent. Volume 1 e demonstrația cea mai elocventă, muzica finală fiind un ecou pierdut, risipit, o muzică a cenușii – dar îmi place cel mai mult Volume 2, care parcurge metodic procesul dezintegrării, a pierderii calității, imprimând o suferință mai mare. Volume 3 are o primă parte și mai dramatică, cu întreruperi masive și reveniri tot mai rare, dar e compromis de un epic dublu de lung, care deja nu mai spune nimic nou. Orice volum poate fi individualizat, în timp ce un maraton de patru ore și jumătate este ceva cu totul special. Ambientalul lui Basinski este extraordinar, rivalizând cu Brian Eno.

Basinski – D|P 3 by vap_tm

Graham Lambkin – Salmon Run (2007)

Dacă vă spune cineva că înțelege despre ce este vorba aici, vă minte.

Lambkin – Glinkamix by vap_tm

Zeitkratzer – [old school] James Tenney (2010)

Într-o manieră similară, deși nu la fel de renumită, activității cvartetului Kronos sau Arditti, Zeitkratzer au înlocuit un program propriu cu un act complex de reinterpretare și revalorizare a unor lucrări contemporane de muzică clasică. Se consideră în unele cercuri că a fost anul lor muzical, așa că recomand albumul meu preferat, cu trei lucrări de James Tenney ce pornesc eterofonic, sensibilizează o acustică mecanică sau atrag înspre un vacuum culminant.

Zeitkratzer – Harmonium #2 (James Tenney) by vap_tm

Oren Ambarchi / Jim O’Rourke / Keiji Haino – Tima Formosa (2010)

Genul dark ambient nu e mai puțin fumat decât celelalte specii sau variații interioare. Colaborarea de față e un pic ciudată, cu un acustician rafinat, preocupat de culori și accente, precum Oren Ambarchi și un vocalist vulgar precum Keiji Haino. Muzica iese însă bine, cu sentimentul unui concert cu mult stil. Conținutul amar, neuro-electronic, în două mari arcuri, de o parte un flux rece, de cealaltă expansiv și amenințător, sună îndeajuns de bine, dar intervențiile lui Haino sunt deliciul, fără toanele sale, ci într-un straniu spirit operatic, grav și reverberant. Palpitant și bizar album.

Ambarchi Rourke Haino – Tima Formosa 2 by vap_tm

Eleh – Location Momentum (2010)

Închei cu noul album Eleh, dar de aici a pornit întreaga mea incursiune din acest an. O scânteie aprinsă de o fascinație pentru un set de compoziții în stil drone nespus de fine. Fenomenul apare rar pe album, dar mesajul unei noi dimensiuni a staticului pare valabil peste tot. Creează o stare incertă vizavi de ce asculți și cum percepi, încât să te întrebi dacă ești impresionat de cum sună totul sau de a fi descoperit câtă finețe au reușit unii artiști profani să pună în muzica lor.

Circle One by vap_tm

“Dragi vecini,

diseară voi fi gazda unei petreceri. Îmi cer în avans scuze pentru deranjul pe care vi-l vom provoca, şi vă rugăm să ne atrageţi atenţia când întrecem măsura. Sunteţi invitaţi să luaţi parte, vă aşteptăm cu drag.

Cutare.”

Un echivalent civilizat al petrecerii cu manele? Eu aşa le zic, un fel de alint pervers. Am pierdut multe ore de noapte din cauza lor, mai ales cand am avut vecini deasupra studenţi. Şi totuşi, îmi sunt simpatice. Sunt… altfel. Iar manelele sunt mai bune.

Aseară cam pe la ora asta am început să îi aud – ceva legat de meciuri nu putea fi, pentru ca Franţa şi, mai important, Algeria plecaseră acasă de la Cupa Mondială. Boschetari şi deviaţi prin zonă nu sunt, dar totuşi am atribuit spectrului social foarte pestriţ tărăboiul. Nu eram sigur, fiind prea de scurt timp mutat aici. Când chiotele s-au conturat însă suficient de precis cât să înţeleg că de fapt se cântă, mi-am dat seama că e o petrecere. Chiar una zgomotoasă bine. Cu ocazia asta am descoperit că spaţiul ca o curte interioră format de cele câteva blocuri şi case are o acustică excelentă. Acordurile muzicii pluteau legănat între clădiri fără să reuşesc să îmi dau seama de unde vin. Am savurat misterul până când mi-am dat seama că recunosc “manelele”, destul de vag până când momentul culminant al nopţii s-a produs printr-o serie de trei manele inconfundabile,  de mare, mare angajament. Iată-le.

Prima:

A doua:

Şi a treia:

Trebuie zis că notele acelea de slide guitar de pe How To Disappear Completely sună frisonant în micul amfiteatru urban pe care l-am descris. Iar când am auzit linia vocală de pe a treia “manea”, mi s-a facut pielea de găină. Cred că şocul emoţional a fost şi cauza unui prelungit moment de tăcere, dupa care s-a început a se cânta la unison, à la “corul marinarilor beţi”. Cred că aşa aş fi făcut şi eu daca eram acolo. Magnific.

Pe la 4, cum mă şi aşteptam, a amuţit totul, drept care am adormit şi eu.

Cu drag,

a.

Comentariul editorului: Post-ul asta aici rămâne! Că doar primul comentariu nu-i de ici, de colo. E un fel de botez

Multzam Lxnch!