Cu drag,

a.

N-am ştiut niciodată cum să încep bine ceva, dacă şovăi la început atunci mai mult ca sigur voi rata întreaga experienţă. Aşa si cu scrisul aici. De câteva luni stau şi mă uit la “Add New Post”. Până acum – când lucrurile s-au precipitat brusc. Am văzut că Feeder a anunţat pentru 19 decembrie lansarea noului album AIEVEA, am răspândit vestea, cineva mi-a indicat un videoclip, i-am dat drumul, inima mi s-a urcat in gât, am început să sap în amintiri, mi-au dat lacrimile, trebuie să povestesc.

O chitară melancolică, o orgă misterioasă în fundal, un ritm omniscient, o voce adâncă. Hipnoză. Natura, răzoare, o plajă, marea, o ureche, un zâmbet, un sân. Împreună, amintire, o zi frumoasă. În ce am căzut?

Ciudat cum se leagă lucrurile. Nu ştiu unde e plaja din clip, însă pe mine mă leagă de Aievea plaja din Vama Veche unde îmi trăiam acum câţiva ani câteva din cele mai ciudate zile. Nu mai văzusem marea de 14 ani si totul strălucea cumva straniu; venisem singur ca să aştept ceva ce n-avea să mai vină niciodată şi nu ştiam asta, eram doar prins în falia dintre ceea ce fusese viaţa mea până atunci şi ceea ce avea să fie. Acolo se strecoară şi Aievea. Îi ştiam din auzite, eram curios, şi dacă tot nu mai fusesem niciodată la un concert, de ce să nu încep acum, mi-am zis. Se întâmpla la Papa La Şoni. Încercând să mă ţin la distanţă fără să pot (mi-e teamă de experienţele care mă solicită prea adânc) şi amuşinând avid, pentru prima dată, sunetul natural al instrumentelor, n-am rezistat bandei de terapeuţi muzicali şi am intrat în transă. Îmi amintesc amestecul hipnotic de ritmuri cool (o percuţie de vis), sample-uri şi soundscapes melancolice, un chitarist fenomenal, calm chiar şi când ma făcea să explodez în artificii (îl urmăresc şi acum cu sfinţenie în tot ce face), o voce care parcă îmi vorbea mie, direct înăuntru. Construcţii lente, psihedelice, ritm şi momente de explozie şi patimă. O experienţă ca o fata morgana plină de magie, carismă şi relaxare. O întâmplare de care am uitat imediat, prins în înlănţuirea de lucruri pe care nu le înţelegeam; dar nu aveam cum să ştiu că urma să rămână cu mine.

Cu toate lucrurile astea m-am întâlnit văzând clipul de mai sus. E ciudat, repet. Ciudat cum in filmuleţ văd lumina din zilele acelea, sau cel puţin felul în care mi-o amintesc eu. Ce se întâmplă acolo nu are nici o legătură cu mine, şi totuşi parcă totul e construit din lucrurile cele mai ascunse în mine. Mă simt ca pe masa de operaţie a unui doctor în amintiri şi mă descompun, intru în regresie. Aţi văzut, cumva, The Eternal Sunshine Of The Spotless Mind? Ce cred este că amintirile şi aşteptările mele de atunci au intrat în nisipul plajei din Vama Veche şi fac parte din ceea ce se cheamă persistenţa memoriei. Şi câteodată iau corp, probabil îmbibate cu amintirile şi aşteptările altora.

HAPPY END. Cineva a filmat părţi din concertul despre care am povestit. Deşi m-am intersectat cu el fără să ştiu atunci că acum o sa-i mulţumesc din suflet

Aaaahh…

Until The Love Is Gone

Catch Me

Bananeira / Magalenha

Că tot nu ştiam cu ce să încep pe blog, iată că prin forţa lucrurilor am inceput chiar cu începutul. Nici să vreau n-o puteam potrivi mai bine… Tot ce urmează să mai scriu pe aici s-a întâmplat de atunci încoace şi, cu siguranţa, are ceva de-a face cu prima mea experinţă directă cu muzica.

Ok, să luăm bilete. Cu cîteva zile înainte am avut curiozitatea să caut informaţii suplimentare şi am descoperit că formula turneului nu-l includea pe Katche ci pe Gurtu. Deja concertul devenea din ce în ce mai interesant. La intrare am ajuns pe la 7.35 şi am aşteptat acolo cîţiva prieteni, colegi de suferinţă. Lume multă, sala destul de plină (abia am găsit la ciupeală nişte locuri prin zona centrală de la parter, noi avînd biletele prin M, pe la balcon). Ok. Concertul a început nemţeşte, fix la ora anunţată. Nenea ăla de la bas (Yuri Daniel, pe numele lui) a fost chiar OK şi s-a achitat destul de bine de sarcina ingrată de a-l înlocui pe Eberhard Weber în Jan Garbarek Group, mai puţin în momentul soloului ceva cam plictisitor şi dezlînat pentru un concert, în ciuda sunetului destul de plăcut obţinut din fretless bass. Grupul a început ezitant, cu cîteva teme chiar agasante pe alocuri în opinia mea, abia pe la a patra piesă cei patru reuşind să ofere şi ceva muzică, să te facă să ţii ritmul cu piciorul. Aici intervine playlistul care mie unul mi s-a părut foarte nepotrivit. Puteau începe cu ceva mai mobilizator, mai de concert, nu cu muzică de film şi experienţe sonore. În fine, poate asta a fost viziunea artistică a producătorului turneului. Am avut parte şi de largi momente solistice din partea celorlalţi membrii ai grupului (exceptîndu-l pe Garbarek), unele foarte gustate de public.

Din păcate, atmosfera s-a încălzit brusc abia în momentul în care a evoluat solo Trilok Gurtu şi a oferit un minirecital de percuţie entuziasmant atît prin tehnica instrumentistului cît şi prin instrumentele alese într-un mod spectaculos. A utilizat o gamă largă de mijloace de expresie, iar pe mine personal m-a lăsat în extaz cînd a improvizat un scurt cîntecel fluierat şi murmurat, la propriu, în două cowbells pe care le apropia şi depărta pentru a obţine nişte efecte sonore extraordinare. Nu vreau să mai amintesc decît pe scurt despre verva sa la cei 58 de ani, de timbrul instrumentelor de percuţie (mai ales al premierului şi al crash-cinelului folosit pe post de ride). Apoi au urmat cîteva dialoguri la cald foarte frumoase cu Garbarek la fluier şi cu basistul, iar piesa următoare a continuat în acelaşi ton, mergînd tot pe principiul bate fierul cît e cald. Din păcate concertul s-a încheiat în scurt timp şi nu pot decît să rămîn cu regretul că altfel ar fi decurs totul dacă primul moment solo ar fi fost acesta şi nu cel al basistului, dar şi cu încîntarea de a-l fi văzut, din nou, pe Gurtu evoluînd într-o formă de zile mari (mă refer la concertul absolut senzaţional pe care l-a avut în aceeaşi sală prin 2004). Au cîntat peste două ore, destul de mult, dar totul a căpătat coerenţă abia în ultima treime. La bis a fost ceva dulce, cam şlăgăros, una din piesele care mi-l fac pe Garbarek antipatic (Mission: To Be Where I Am, probabil cea mai slabă piesă semnată de norvegian). Nici nu vreau să mă gîndesc cum ar fi fost dacă încheiau cu Hasta Siempre sau cu Paper Nut.

În ce privește jazz-ul, puriștii pot comenta ce vor (din moment ce par să fie rareori mulțumiți de astfel de abordări), dar șansa unui succes deplin extras dintr-un, teoretic, riscant și limitativ proiect, este întotdeauna la îndemâna celor mai buni muzicieni. Reușita interpretativă este cu atât mai mare cu cât se traversează mult din incipitul clasic în ceva nou, nescris, necompus și necondiționat, ca să se concluzioneze că mult s-a păstrat până la urmă în registrul original. În cazul acesta, ”Bach meeting jazz, achieving Bach”.

Astfel încântă lumea grupul Jacques Loussier Trio.

Cele spuse mai sus sunt însă rumegări muzicale, la capătul unui concert mult mai spontan. Evenimentul a avut loc pe 25 septembrie, încheiind o inedită serie de șapte concerte din cadrul Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” din București, numite ”Classical music in jazz arrangements” (sau mult mai bine zis pe română: ”Teme clasice în prelucrări moderne”). În același stil, dar axându-se și pe alți mari compozitori clasici, au concertat și Lucian Ban, Florin Răducanu, Uri Caine. Swingle Singers au pătruns și în zona pop-rock, în timp ce faimosul violoncelist Yo-Yo Ma a surprins cu un program oriental eclectic. Nu am fost la aceste concerte, încerc doar a lua notă de ele.

Susținut în Sala Mică, Pătrățoasă și Slabacustică a Palatului, în paralel cu concertul simfonic al serii, a fost evident că nu Loussier a avut întâietate. Concertul lui Lucian Ban a fost singurul care nu s-a suprapus cu nimic altceva. Prezența publicului a reflectat într-o oarecare măsură același lucru. Mai mulți erau cei care se îndreptau spre Sala Mare, decât cei care așteptau la colț de Athenee Palace să traverseze și să ajungă la Auditorium. M-am întrebat în schimb dacă cei prezenți au fost mai mult fani de jazz întâlnindu-se cu un idol, melomani ai muzicii clasice răspunzând la tentație, sau, în mod ideal, degustători ale ambelor genuri.

Concentrându-ne în sfârșit asupra ansamblului, este de menționat că se împlinesc 50 de ani de ”Play Bach Trio”, iar Jacques Loussier împlinește în curând 75 de ani (cel mai bătrân artist pe care l-am văzut live !!). Cântând alături de el a fost colegul de trio Andre Arpino, în timp ce Benoit Dunoyer De Segonzac l-a înlocuit pe Vincent Charbonnier la contrabas (dar am impresia că face acest lucru de mult timp încoace). În contrast cu mișcările greu susținute ale corpului, Jacques Loussier chiar uimește în continuare ca interpret și a putut da un recital ”sănătos”, cu momente precise sau flexibile, foarte frumoase sau elegant-calculate. Privind lucrurile din alt unghi, repertoriul propus dă de înțeles că se limitează din ce în ce mai mult la un soi de replay lipsit de reshape. Odată ce te familiarizezi cu alte concerte susținute nu de mult, cum ar fi, să zicem, Play Bach…and more (DVD – 2004!) sau cu ultimele volume de Play Bach, realizezi că, în linii mari, și aranjamentele, și stilul, și suflul brevatat liber nu s-au mai schimbat de o foarte bună vreme. Chiar și în atare condiții, îți poți satisface dorința de a-l vedea pe Jacques Loussier măcar o dată; merită ocazia.

Trio-ul a cântat și în compania ansamblului cameral al orchestrei Bach Collegium München, pentru care însă nu am multe cuvinte de laudă. Prin primul moment al serii, exclusiv orchestral, susținut cu Concertul pentru trei viori în Re major, stângăciile au fost prea supărătoare. Soliști defel străluciți, un contrapunct de voci și forțe dezordonat, o interpretare fără mare rafinament, brută de-a dreptul în sensibila parte secundă – finalul mai concentrat și virid neputând îndulci impresiile amare. Aș reproșa și amplificarea sonoră, deloc necesară momentului pur clasic, mai ales deoarece partida de cello a suit nemilostiv în intensitate, anulând întregul farmec de basso continuo.

Cu J.L.T. la cârmă, lucrurile s-au schimbat subit înspre bine. Odată început Concertul pentru pian și orchestră în re minor, prima impresie a fost și cea vitală. La combinația dintre un pianist solist autentic și un nouveau artiste ce vine cu solo-uri de jazz mai clare și dezinvolte, s-a adăugat și o ”cadență” imensă lăsată pe seama lui Arpino, moment în care străvezimea caldă s-a dispersat în vâltoarea unui percuționist foarte ambițios și dinamic. Altfel, Arpino a găsit mai mult decât bine soluția prin care un instrument străin de muzica lui Bach să fie inclus: fie accentuând foarte inteligent ritmul natural susținut de corzile grave, fie îmbogățind discursul muzical mixt, cu un tușeu de ”lustruire” specific vechii școlii.

Acolo unde în program scria sec ”Jacques Loussier Trio – Plays Bach” mă așteptam sincer la o parte bogată în piese . Programul s-a dovedit în întregime strict (conform unui festival în care puține lucruri rămân neprestabilite), cântându-se doar Gavota în Re major și Pastorala în do minor, dar frumusețea pieselor și-a avut ecoul. Loussier însuși ne-a spus simpatic ”next is something that is not in the program…it is on top of the program” înainte de a reexpune firescul pastoralei în mai multe tonuri. B.D. de Segonzac a încununat momentul cu un solo absolut superb.

Odată cu un nou aranjament pentru trio de jazz și orchestră (Concertul brandenburgic nr.5, cântat și răscântat), toate conexiunile dintre muzica originală a lui Bach și “reinterpretarea” dorită s-au potrivit la perfecție. Cum concertele baroce sunt practic axate în întregime pe un dialog deschis între tutti și piccolo (soliști), nu pot spune că am resimțit așa-zisa versiune jazz nicidecum diferit. Numai partea a doua a avut un efect de răsturnare, pornind de la armonici și ecouri de jazz înspre melodia pură și acel adagio zugrăvit al sursei.

La un concert bun precum cel susținut de Jacques Loussier (mânjit doar de orchestră, cât să fie scăzut un punct întregii prestații), cel mai impresionant a fost să auzi Bach fiind cântat ca Bach, apoi Bach deschizându-se spre jazz dar sunând tot a Bach, și numai apoi stop-cadrurile de jazz, swing, bop sau ritmuri spaniole, mult mai puțin atașate de tulpina clasică. Toate într-o combinație distinsă.

(publicat și pe muzicadevest.ro)

Un al doilea lucru peste așteptări a fost experiența live, un deliciu pe lângă albumele ascultate la căști. Pe scenă, aceeași muzică, și același tipicar Molvaer, au avut puterea să pluseze, vizual și (după un minuscul set de piese comode) auditiv. În primul caz, artistul a supraîncarcat mesajul central al spectacolului, creând un spațiu intim și “răcind” atmosfera, prin două aranjamente speciale: o cufundare în (semi-)întuneric, respectiv un set de proiecții (“efecte speciale”, if you will) mulate pe o redare vizuală a artiștilor în sepia sau în negativ (sau într-un caleidoscop de efecte alternative)  – prin urmare ceva original gândit de acest trio (și numai de el, în toate cele trei zile), dacă nu și incredibil de riscant, la cât de defect (vineri) sau mediocru (sâmbătă) a fost ecranul mare, din stânga scenei. Așa ceva constituie deja un sâmbure extra-muzical, la care mai rămâne de adăugat doar percepția ascultătorului, și cum privește el întregul mesaj – o meditație prelungă, o vedere înspre abis, o deconectare energetică, o contopire cu sunetul și artisticul. De gustibus, în întregime și în permanență. Concertul a fost un pic din fiecare – romantic, cosmic, halucinant, pătrunzător, glacial, psihologic…

Cu gândul de a promova recentul album Hamada (dar începând cu piese vechi), Molvaer a fost însotit de Eyvind Aarset, cel mai trainic colaborator al său (exceptând anul trecut, în albumul Re-Vision) și Audun Kleive, cu un rol deloc facil la percuție. Jan Bang, creditat cu presetările electronice (programming), fie a lipsit, fie a stat lângă tehnicieni – nu sunt sigur. Dacă nu, Molvaer și Aarset au lucrat oricum și la această parte. Nu-mi ascund buna dispoziție de a fi ascultat și asistat la – în proporție de 90% – primul meu concert electronic. Nu-jazz e denumirea tipică sub care Molvaer e încadrat, însa pentru mine, orice a ținut de jazz a fost doar în vocea liber-expresivă a trompetei, redată pe un fond masiv de ambient și electronica – completat/parțial preschimbat în beat prin intervențiile bune ale lui Kleive, și în psihedelic sau soundscape, de Aarset, “omul din umbră”, silențios ca basist, dar răvășitor sau acid cu chitara. De apreciat lipsa unor infuzii orientale sau a altor astfel de amestecuri de esență, variații sau capricii. Molvaer se simte excelent în propria și neschimbata sa expresie, intrinsec dar netransfigurat, inteligent și manierat, intraductibil. Claritatea, vigoarea și reverberația interpretării sale la trompetă ocupă același loc central, insolubil, ca pe albume, dar, prin amploarea proiectului pregătit și modelat (cel putin în afara contextului tuturor pre-ajustărilor), complet și (cuvântul care îmi place în asemenea situații) șlefuit, recitalul său tinde sa cântărească un pic mai mult.

Nu mă mai pronunț asupra setlist-ului, că tot numai Icy Altitude (de pe Hamada) am reținut clar (dar pentru o piesă de cinci minute în original, interpretarea live a fost un exercițiu de dezvoltare și transgresiune, ce nu suportă prea mult comentariu). Schematic vorbind însă, trio-ul a început lent, melodios, ca să dezvolte apoi un ambițios stil epic, ce-a culminat cu o expunere eclectică de aproape jumătate de oră, și a cucerit, progresiv, noi înălțimi. Dacă în prima jumătate eram surprinși și învăluiți în atmosfera creată/regizată, în a doua jumătate eram mișcati de un “psihelectrojazz” integral. Momentul cel mai halucinant s-a produs prin primul bis, o supradoză de electronic mergând înspre noise, de distorsiuni și pierderi de echilibru (sonor), de aprindere și colericitate, cu Aarset în transă, Kleive în varf de formă și Molvaer uitându-și dogma. Al doilea bis (cerut categoric) a închis cercul, revenind la o muzică fină, redusă în artificial, sedentară chiar, cu acea voce exterioară, de alamă, fremătând.

Mai toată lumea ştie că Norvegia este patria black metal-ului. Nu toată lumea ştie însă că o însemnată parte din formaţiile care la începutul anilor ‘90 se întreceau în sound-uri cât mai primitive şi încercau să pară cât mai “zeiteanic” posibil, au început să experimenteze din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. Muzica clasica, goth-ul, muzica industrială şi cea electronică au început să fie cât mai des prezente pe discurile formațiilor cândva TRV, grupuri precum Manes făcând adevărate plonjări de la raw black metal la ceva cu totul exotic, în cazul lor trip-hop.

Dodheimsgard este una dintre aceste trupe care au trădat black metal-ul sadea şi ultimul lor disc, Supervillain Outcast, este o mostră superbă de post-black metal cu multe elemente de industrial, drum ‘n bass şi IDM. Cu o voce foarte labilă, albumul este fără îndoială INTENS, dar nu în sensul vechi al cuvântului. Nu avem de-a face cu un tobar care se afundă în tobe şi bate în neştire şi cu un vâjâit de chitară fără cap şi fără capăt, eventual cu un bass şi o voce neinteligibile. Secţia ritmică este variată cu momentele sale de viteză şi este susţinută de o serie de beaturi ce sparge sunetul sec al tobelor. Riff-urile sunt deseori generice dar nu plictisitoare. Muzica nu gravitează în jurul chitării, motiv pentru care nici nu prea există solouri pe album. Fiecare instrumentist este la fel de important. Sunetul chitării este bine ales, el neacoperind părţile de programming şi alte “socoteli” electronice care deseori sunt înecate în ziduri de riff-uri. Muzica heavy metal este presărată cu sunete de fabrică (Ghostforce Soul Constrictor), este scurtcircuitat (The Snuff Dreams Are Made Of), sau pur şi simplu sunt introduse sunete dintre cele mai bizare (21st Century Devil); este evident că laptopul, sintetizorul şi clapele sunt omniprezente. Spre deosebire de precedentul disc, 666 International, albumul din 2007 este mult mai închegat dar mai lipsit de diversitate. Dacă în 1999, Dodheimsgard erau o formaţie avant-garde metal în toată puterea cuvântului, acum melodiile sunt mai apropiate de convenţional. Reminescenţe ale produsului precedent sunt prezente pe All Is Not Self unde Kvohst îşi evidenţiază valenţele soft ale vocii sale. Track-ul poate fi considerat o baladă, dar nu una oarecare: beat-uri peste beat-uri, click-uri şi sample-uri, acorduri de chitară şi o voce melodică, ce-i drept, dar fără nicio tangenţă cu linia piesei. De altfel, trebuie remarcată vocea lui Kvohst. E un fel de Shagrath şi ICS Vortex (amândoi Dimmu Borgir) la un loc dar cu un growl mai variat şi mai gutural. Vocea lui dă dovadă de mai multă naturaleţe şi uneori sună ca un Louis Armstrong al black metalului.

Şi acum să ne contrăm asupra minusurilor. În primul rând versurile sunt prozaice şi puerile deseori. Desigur, pesimismul voit e prezent şi el dar ar fi fost chiar culmea să cânţi I love you / Sky is blue cu o muzica zdrobitoare în spate. În al doilea rând, tobele ar fi trebuit să fie mai pregnante.

În concluzie, un album excelent care se adresează fanilor industrial, cyberpunk şi celor avant-garde metal. Blackerii TRV nu ştiu dacă au ce găsi interesant pe acest disc, dar ar putea să-i dea o şansă.

Piesele de top ale albumului sunt: The Snuff Dreams Are Made Of, Apocalypticism, 21st Century Devil şi Foe X Foe.

Create a MySpace Playlist at MixPod.com

Cinstită cu o rupere de nori și un spectacol de lumini pe măsură (chiar așa a fost ulterior etichetat de artiștii norvegieni – ”a wonderful lightshow”), arena muzicală a ajuns să fie paralizată mai mult de o oră. Festivalul și-a pierdut mai mult de jumătate din public. Pe la terase, adapostiți, majoritatea continuau să se simtă bine, alții își căutau în continuare o scăpare, dar momentul – pare-se rareori lipsit de la Festival – era savurat. Pe scenă, totul s-a suspendat și s-a împachetat, iar organizatorii au rămas, într-o ternă așteptare, pe scenă. Ultimii artiști ai serii, Helge Lien Trio, prin preajmă și ei. Totuși, precum cei de pe scenă au rămas pe poziții, și cei răbdători au început să simtă, odată cu scurgerea orei, cum marea răsplată se apropie. Peste puțin timp, euforie. Furtuna slăbise și își marca sfârșitul, Helge Lien se plimba pe scenă, salutând uralele publicului. Organizatorii s-au chinuit să monteze totul la loc, până când au renunțat complet, sub presiunea unei mulțimi deja nerăbdătoare. O impresionantă comuniune între public și artiști s-a produs. Helge Lien Trio a cântat virtualmente unplugged, iar ascultătorii –  în mare parte beți de fericire – s-au strâns lângă scenă pentru a-i asculta.

Impresiile s-ar putea încheia așa, contând pe cât de admirabil a fost gestul trupei de-a rămâne și a cânta, cât și pe replica de-o mare recunoștiință dată de toți oamenii prezenți, creându-se, astfel, unul din cele mai neobișnuite, deloc planificate și deopotrivă apreciate momente ale Festivalului.

Muzical însă, am fost cuprins, chiar doborât de pragmatism, deoarece, indiferent de condițiile create și (de la un moment dat încolo) total neprevăzute, concertul trio-ului Helge Lien fusese numit (pardon, anunțat) drept posibilul moment stelar al Festivalului. Mărețele, clasicele nume și-au meritat cu prisosință întâietatea, însă aici vorbim de o trupă contemporană, oarecum chiar nouă. Cu toate marile prefețe dedicate în program și în avancronici, în mod  exclusiv, acestor norvegieni, cu tot renumele și toate premiile cu care s-au încărcat ei până în acest moment, și cu toată acea intrigantă apreciere pozitivă ce-a reușit să-i înconjoare în mister pentru mine, acest Trio a devenit cu adevărat momentul-himeră pe care îl asteptam cel mai mult. Sâmbătă seara, sau duminică dimineața, după concertul lor inedit și redus la împrejurări speciale, am plecat dezamăgit.

De ce ajung să-i numesc, oarecum vituperant, “epigoni”? Fiindcă promisiunea unei muzici deosebite s-a năclăit în ceva ce a sunat mai degrabă simplu, down-to-earth. Marea comparație decurge între Helge Lien Trio și Esbjörn Svensson Trio. La nivelul muzicii, acest lucru este mai mult decât plauzibil. Sunetul liric al muzicii, ușoara reverie și acel suspans de surround al pieselor, stilul nu-jazz sau înclinația spre un nucleu de jazz creat din alte stiluri, desigur și instrumentația, calibrată în forma clasică de trio – toate reamintesc necontenit de E.S.T. și de mostenirea pe care au ajuns ei să o lase, vreme doar de un deceniu și jumătate, în calitate de trendsetters, pe de-o parte, și artiști de vârf, pe de-altă parte. H.L.T. nu sunt epigoni fiindcă au apărut dupa E.S.T. și nici fiindcă și-au format un gust și un stil periculos de apropiat, ci fiindcă oferă întocmai o muzică net inferioară, simplistă și străvezie, concentrată însă nu interiorizată, călduroasă însă nu prea emoționantă, în care acea explozie și evoluție, simțită la suedezi deja după primele lor 4-5 albume, reprezintă un gol încă neumplut, neanunțat și neexploatat. Revenind la biografia scrisă pentru acest grup de organizatori, obsedant de falsă, cea mai supărătoare comparație ajunge să fie cea dintre Leucocyte, cântecul de lebadă surprinzător de experimental, dramatic, tulburător, progresiv al celor de la E.S.T., și Hello Troll, un album al melodiilor frumoase, interpretat limpede, oarecum succint, inteligent și colorat, totuși rareori expansiv și spectral. Acolo unde E.S.T. au triumfat exclamând “and now for something completely different“, H.L.T. se simt prea comfortabil într-o artă practicată timp de multă vreme. În 2009. H.L.T. se află cam pe unde au fost E.S.T. în 2000, iar Hello Troll – principalul material promovat în acest concert, adăugându-se la el alte piese, care și-au adus același calibru – este cel mult un From Gagarin’s Point Of View.

Helge Lien Trio înseamnă, mai exact, Knut Aalefjaer (aducând puțin prin zâmbet cu Stan Laurel) la tobe, Frode Berg la (contra)bas (semănând cu…Phil Collins!) și Helge Lien, liderul pianist și compozitor al trupei, carismatic și flegmatic deopotrivă. De la bun început o să menționez că cel mai slab artist a fost Knut, timid, răbdător, restras și deloc ieșit din comun în spatele percuției, un “backing artist” al ritmurilor și secvențelor. Pot citi în biografie “tobar dinamic, cu o tehnică rapidă și sigura [...] capabil să atingă un spectru de elemente armonice [sic!, aș zice, n.m.]“. Nimic de acest fel pe scenă la Gărâna. Un singur solo, extrem de scurt, aproape fictiv și intermediar, cu care și-a accelerat într-adevăr adineaori-menționata tehnică veloce, dar nu a creat nimic intempestiv (și asta într-un festival în care mulți bateriști și-au arătat forța, depășind uneori chiar bunul-simț jazzistic). Nici Helge Lien nu m-a încântat în mod deosebit, dar cel puțin aici s-a remarcat din punct de vedere interpretativ, fiind permanent adâncit în gândurile, ritmurile, ecourile sau pulsurile muzicii, legănându-se romantic sau vibrând ușor în tempo de jazz. Minusurile sale au fost însă la fel de notabile, în speță sărăcia improvizatorică, imposibil de clasat drept “memorabilă”, fixismul înrădăcinat în unele tipare și chiar în unele fiorituri muzicale clare și statice – ceva ce reprezintă practic, la scara mică a artistului-cheie, întreaga firavitate a muzicii în sine. Aduc în schimb un pic de laudă lui Frode, care în singurul său moment solistic, a știut să-și atace decisiv instrumentul, și să creeze un solo ascuțit, plucked, comparabil (în sfârșit!) cu improvizațiile picante, attacca ale lui Dan Berglund. Dar – da, ați ghicit – tot cu cel din urmă țin într-un final.

Helge Lien Trio nu au creat un concert/concept rău, modelând în decursul unei ore și ceva o reprezentativă “incursiune” prin Hello Troll, cât și un flashback minor dar vital. Standardul doar se resimte indeajuns de scăzut, atunci când accentul live diferă prea puțin de accentul studio, în sensul unui comfort pentru piese scurte, anecdotice structural, dar crude, fără o înflorire improvizatorică incredibilă. Tot așa, trio-ul s-a acordat exemplar, însă dialogurile solistice au fost indiscutabil un atu uitat permanent în mânecă. “Mixtura între jazzul traditional și improvizatia avangardistă“, mentionată tot în biografie, s-a confirmat doar prin piesa Hallo Troll (care, de altfel, confirmă același lucru și în album), printr-un prolog pe care nu l-aș numi neapărăt ‘avangardist”, ci doar instabil, spontan, disonant, doar că acest prim (și, fatalmente, ultim) semn de expansiune și imbogățire a stilului concertant H.L.T. s-a dezumflat printr-o temă centrală prea ostinantă, negreșit cu o alură mai întunecată și mai misterioasă, totuși la fel de înlănțuită și deposedată de încărcătura unei libertăți spectaculoase – procedeu pe care nu pot să mi-l explic în niciun fel.

Îmi dau perfect seama ca am fost un sour grape într-un public, strident zis, drogat – Cătălin Ștefănescu de la “Garantat 100%” era în al nouălea cer, ceea ce m-a bulversat puțin – însă dacă este să fie totul de gustibus, până la capăt, atunci nu pot decât să spun că jazz-ul caracterizat de Helge Lien Trio nu satură și nu e demn de exclamații.

Odată instalată seara (cea din ziua de sâmbătă a fost cea mai călduroasă din cele trei, exceptând vântul puternic – dar mai multe despre vreme după acest concert, când a devenit totul interesant), a sosit timpul ca cel mai mare nume al festivalului (discutabil, dar nu prea mult, și doar în comparație cu Rypdal) să-și dezvăluie magia. Oarecum interesant, cum cei mai iluștri n-au fost și cei din urmă (nici azi și nici în ziua următoare). Pe John Abercrombie l-am observat pe scenă din senin, după câteva minute bune, fiind probabil prea atras de glumele lui Lungu sau, dimpotrivă, distras notându-mi idei. Într-adevăr, în spatele marelui maestru de ceremonii, trio-ul se instalase în timp record, și, odată ce totul le-a priit, au și început să cânte. Nema probe de sunet lungi de zeci de minute, nema sute de ajustări și probe – nici măcar pe Lungu nu l-au lăsat să-i prezinte cu marele fast cuvenit. Profesionaliști, ce mai! – sau, cum e o zicală în muzica clasică, “se știe cât de bun e cineva, după cum intră pe scenă”.

John Abercrombie a fost, pe vremuri (acum am devenit un colecționar vicios), unul din puținii artiști pe care nu i-am găsit nici în colectia clasică de vinyl-uri și casete ale tatălui meu, nici făcând legături puternice cu alți mari jazzmeni de care mă îndrăgostisem. L-am descoperit, într-un fel, de unul singur, după am primit cadou unul din albumele sale – cu un titlu clasic: Animato – care mi s-a părut incredibil (o senzație unică, irepetabilă). Treptat, pura curiozitate a rămas în urmă, Animato a cedat locul mai multor albume superioare (capodoperă ar fi doar Gateway, care înseamnă nu doar John, ci și Jan Hammer sau Jack DeJohnette – artiști pe care mă întreb când urmează să îi ascult), iar Abercrombie a devenit un artist de colecție.

Închid paranteza și revin la concert. Multă lume adunată în jurul scenei, multe blitzuri și un veritabil entuziasm, încă de la bun început, dovadă în plus că Abercrombie nu avea mare nevoie de introduceri. Anunțat drept “The Abercrombie Group” (eu am subînteles prin asta ”Quartet”, gândindu-mă puternic la sfârșitul anilor 70s sau, de ce nu, la cel format în acești ultimi ani), ansamblul a fost, până la urmă un trio, cu Joey Baron la percuție – aș zice smuls din grupul Masada al lui John Zorn, dar e totuși un membru autentic al noului ”Quartet” la care am făcut aluzie – și un artist nou, tânăr, admirabil, Thomas Morgan, cântând la contrabas (înlocuindu-l pe Marc Johnson, dar meritându-și toate aplauzele). Regretabilă lipsa violonistului Mark Feldman, care ar fi fost o prezență magnifică.

Pentru început a fost I Should Care (de pe…oh my!, Solar din 1982, cu John Scofield), urmat de mai-proaspătul Wishing Bell (Third Quartet, 2006) – lung, dezvăluindu-și melodicitatea intrinsecă, cu deja-treaze înțepături din partea lui Baron (care muzical se amesteca perfect cu restul instrumentației, dar în concert a fost parcă opus eleganței și ”răcelii” la care se calibrau Abercrombie și Morgan), și un prim joc dens de improvizații lungi, dense, sensibil-acustice melodic sau cuprinzătoare armonic. N-aș putea spune că ambianța a suferit în continuare schimbări majore. Chiar și-așa, Lineup (?) a fost o cu totul altă aventură, pornind de la mici preluări străine de teme, suspensii rafinate, o scurtă scufundare în silentium, și ”modulând”  mai departe înspre dinamici contrariante, repezi și colorat. Piesa a fost un veritabil epic, stins din nou în a doua sa parte printr-un solo grav al lui Morgan, apoi reînviat treptat, cu calm, dar și în mod sincopat, misterios, inconfortabil (Baron pedala deja pe ritmurile unei alte muzici). Un pic copilaroasă melodia de bază, dar nu și măruntele jocuri interioare, care au creat o secțiune de mijloc pretentioasă.

A durat un minut întreg să recunosc urmatoarea piesă – A Nice Idea – mai exact să fiu trezit de leitmotivul ei absolut superb, de care m-am îndrăgostit la prima ascultare a albumului Cat ‘n’ Mouse. Aici, în acest visător, ambiental și lung “vals”, ar fi fost perfectă contribuția lui Feldman (melodia vie a viorii a fost, desigur, preluată de sunetul liniștitor al chitarei). O piesă incredibil de frumoasă și melancolică – și n-am cum să nu recunosc că îmi este una din piesele mele cele mai dragi. Mare păcat de intrarea…Afroditei Turismului, în miez de piesă excelentă, cu tot fastul mediatic și o furie a publicului stârnită cum nu se poate mai prost (expresia perfectă: ”You should have seen the look on Abercrombie’s face!”). Nu insist, nu merită. A doua parte a concertului s-a întors la o atmosferă de salon și la un jazz de atmosferă, cu mici ornamente și o mare aură armonică, mai exact cu Trio, în care detaliul de marcă a fost un nou solo sec, una corda, al lui Morgan, convertit doar în dialog cu romantismul lui Abercrombie, apoi cu o piesă somnoroasă, simplă (până și Baron mângâia talgerele), ca piesa de final să se desfășoare sub un reviriment percuționistic, un început de dans fin și un fior de improvizații robust, impresionant, cu un gateway înspre cel mai debordant solo al lui Baron, și o codă scurtă, vivace. Muzică minunată, dar neliniște în public, datorită cerului brăzdat de fulgere. Encore, desigur, prelungind cu încă o melodie frumoasă idila petrecută în compania unui jazzman clasic.

Aș fi vrut sa povestesc toate acestea ceva mai rafinat, sau dând de înțeles că aș fi asistat la un spectacol incredibil de esoteric. Din punct de vedere muzical, Abercrombie nu este pluri-artistic, însă cugetă de minune asupra esenței muzicii ce-i poartă semnatura și întreaga pasiune. Pe scenă, în contrapunct cu bravura și extazul unui percuționist precum Baron, cu o bogată experiență în diferite stiluri, de la art pop la avant-garde jazz, Abercrombie a fost încontinuu solemn și concentrat, cântând cu ochii închisi și usor aplecat asupra instrumentului. Un spirit viu și imperturbabil al jazz-ului de acum câteva decenii bune. Într-un Festival ispititor de divers, Abercrombie a facut jazz pur.

La fel de succint, pot spune că ziua de vineri – prima de concerte – a fost total compromisă, rămânând precum un capitol neterminat de roman, sau un fel de reportaj cu greu închegat, prea frugal, incomplet, și din care lipsește taman esențialul. Oricât m-am străduit și mi-am planificat să ajung cu bine și la timp la Festival, alte probleme, întârzieri și ceva din deja-sugeratele priorități complet străine de ce ar ține de jazz – toate mi-au făcut praf “debutul”. Mi-a surâs norocul doar la început, puțin de tot: deși întârziasem o oră și jumătate, am descoperit că ajunsesem … la țanc! Organizatorii au avut o zi de coșmar, și numai ei sunt capabili să explice pe-ndelete ce a mers așa de prost, de concertele au durat până la 4 sau 5 noaptea, pregătirile au fost interminabile, und so weiter… Dar atât noroc, și nimic mai mult! N-am putut sta până la capăt – motivele le las deoparte, regretele sunt inutile. Se zice că concertul lui Terje Rypdal a fost nu doar cel care nu trebuia sub niciun fel ratat, ci și dintre cele neasemuit de frumoase. I will never know…

Impromptus pe teme de Frederic Chopin

Au mai durat pregătirile și după ce am sosit. Puțin șocant, așadar, când, în jurul orei opt și jumătate, în loc să răsune toată poiana a jazz polonez (trupa lui Jagodzinski era programată pe hârtie după “localnicii” de la Jazz de Necaz), cei trei artiști încă mai făceau sound-check-ul, pararel cu o sumedenie de alte reglaje. Am imortalizat în poză o scurtă “incălzire” facută de trio, în timp ce pe o scară, puțin deasupra pianului, se meșterea sus la un reflector. Publicul se formase deja în număr mare, tipic unui (în mod normal) act secund din cadrul unei zile de concerte, totuși aerisit, vorbăreț, distras sau relaxat. Schimbarea au dat-o – deși tot în mijlocul unei mici agitații care nu putea să însemne nicidecum că toate s-au rezolvat – Marius Giura și primarul Brebului Nou – acesta din urmă incapabil, de emoții, să dea formă unui discurs – deschizând oficial Festivalul. Stângăciile persistă, membrii trio-ului din Polonia coboară de pe scenă, doar ca să urce din nou peste câteva secunde, anunțați de omniprezentul F. Lungu (tradițional Moșu, dar eu, boboc gărânez, nu m-am acomodat încă îndeajuns de mult cu porecla).

Andrzej Jagodzinski Trio – adică A.J. la pian, Adam Cegielski la bass și Czeslaw Bartkowski la tobe – a fost așadar “trupa de încălzire” – și e ultima oară când folosesc expresia asta urâtă, mai ales că toate cele trei zile ale Festivalului au debutat, calitativ, în plină acțiune. Se pare că au concertat și la Bucuresti (Green House), cu câteva zile înainte de a veni la Gărâna. Cu 16-17 ani vechime, artistul și trio-ul deopotrivă și-au format o bună reputație. În ce privește recitalul oferit, conceptul său major (“Chopin & Jazz“) a părut la prima vedere, și în condițiile în care nu știai nimic despre trupă (eu mi-am facut research-ul post-Gărâna), interesant. Totuși, acest flirt cu cele mai cunoscute și iubite miniaturi ale lui Frederic Chopin are nu numai rădăcini puternice, ci o foarte curioasă fluiditate în mentalitatea trupei. Primul lor album studio, în 1993, s-a numit exact Chopin, iar de-atunci, multe albume live (Chopin-Live At The National Philharmonic, 1995; Chopin Once More, 1999; Chopin – Metamorphosis, 1999 și, recent, Chopin [Sonata b-moll], 2008/9], afirmă, în același registru, marea afinitate a trupei. Un motiv în plus sunt și studiile făcute atât de Jagodzinski cât și de Cegielski la Academia de Muzică din Varșovia. Singurul lucru supărător s-a regăsit în prezentarea făcută, în mod tradițional, de Lungu: “Chopin – primul pianist de jazz“. Te face, în cazul acesta, să te intrebi cum rămâne cu Liszt…

Departe de mine să doresc a diseca întregul concert și mai ales conceptualitatea sa puternică – totuși iată-mi impresiile. A fost, în primul rând, un jazz bun, plăcut, frumos modelat. Playlist-ul s-a limitat la transcripții ale unor piese arhicunoscute și relativ scurte (din ciclul de dansuri, de la preludii la poloneze, plus studii), departe deci de ceva nespus de ambitios, precum Sonata (integrală) menționată mai sus. Indiferent dacă miezul temelor principale ale lui Chopin au fost preluate și incorporate fidel, transformate inteligent și subtil, sau puternic diluate, miezul a rămas tot acel tipic, intrigant în câteva momente, melismatic și elegant jazz, dictat de interpretul central, Jagodzinski. Romantismul clasic s-a transpus, mai degrabă, într-o notă de eleganță – sau și mai concret, într-un echilibru ce-a estompat atât porțiunile prea molatice, cât și posibilele momente-pivot explozive (lasând aici loc doar pentru un singur moment memorabil). Piesa de început a fost, într-un fel, puternic caracterizatoare pentru stilul grupului – un initio discret, rece, imediat însa dinamizat, cu “tema străină” modificată ușor de către ritmurile percuționistului, urmând improvizația clară, bogată din partea pianistului, cu o replică bună din partea basistului. Punctul culminant s-a consumat aproape de sfârșit, fiind acel “dezechilibru” sugerat mai sus, și practicat printr-o spirală de improvizații, cu mici suspensii, dialoguri sustenuto de cea mai bună calitate și un foarte apreciabil solo tehnic, descătușat prin glissando-uri și alte trucuri, aparținându-i lui Cegielski. Concertul nu s-a încheiat decat după alte două piese – una contrastant de lentă și sensibilă, în timp ce Valsul final a fost mai degrabă, datorită unor accente stridente și a unei ciclități temă-improv. subțiratecă, un mic rebut.

Reacția publicului a fost caldută. Entuziasmat de cele mai bune sau inspirate momente ale trio-ului, dar nedoritor de bisuri, ceea ce probabil spune ceva în sine. Eu, abia odată trecut prin toate emoțiile acestui Festival, mi-am dat seama că, oricât de bine a sunat recitalul lor cu substrat de “clasick”, a fost până la urmă doar atât, în comparație cu restul. Bine.

—-

Dacă A.J.T. au stat în jur de o oră pe scenă, următoarei trupe i-a trebuit aproape tot pe atât să se pregătească. Instalarea pe scenă mi s-a părut destul de rapidă, dar totul a devenit incredibil de complicat odată cu sound-check-ul. Publicul, departe de a fi agitat. Un tur al împrejurimilor. Peste 20 de tarabe de unde puteai să-ți iei aceleași beri, aceiași mici și același porumb fiert (sau prăjit), eventual mai un vin fiert, gustări tradiționale, înghețată sau un porc la rotisor. Straniu, am pierdut din vedere gulașul. În mod cinstit totuși, aproape de scenă au fost terase rezervate pentru artiști, precum și un mic stand de muzică, tricouri și cărti, sau altele cu suveniruri, înflorind din loc in loc. Puțin amăgitor, și nici n-am câștigat prea mult timp cu această plimbare. În replică, puțin timp după ce Jazz de Necaz au început, time was up.

Nu poate ieși o recenzie ascultând numai trei piese (deși, se pare ca asta a însemnat jumătate din concert), dar iată totuși câteva notițe. Nucleul trupei a rămas același, cu Sebastian Spanache la pian și suprem-talentatul Lucian Nagy la saxofon (și un alt instrument mai cu moț, electronic – “ewi”?), însă lucrurile au evoluat foarte mult, de la un cvartet de studenți al “misterioasei” Universități de Jazz din Timisoara, formând împreună cu Nagy “Bright White Line” și cântând în deschideri la festivale de jazz prin 2006, la o trupa completă și complexă în același timp, reunită pentru un concert de vază la Gărâna, indubitabil distinct de orice “gig” local. Firul conducător a rămas, deloc surprinzător, același apetit pentru o muzică explozivă și pentru o infuzie de stiluri, și aceeași (a)dicție manifestată în plan improvizatoric, chiar dacă cu rezultate variabile. Tavi Scurtu, la percuție, a părut mai degrabă pregătit a fi senzația unui concert de rock sau de metal – și a dat tonul unei serii de tobari ”gălăgioși”, Dan Mitrofan la chitară electrică servea permanent replici de virtuozitate. Notabil, bineînțeles, Spanache, oscilând între Bluthner-ul natural și rezonabil de sănătos și “das Fusionklavier”, însă nu și-a depasit nici până azi condiția de fusionist standard, doar entuziast, și de improvizator mai modest. În completarea sextetului, Victor Miclăuș la bas, și vocalista Maria Chioran, cu cea mai vagă performanță posibilă: voce slabă, roluri inexplicabil de minore. Demult apus farmecul refrenurilor vocale ale Florei Purim din 500 Miles High sau Light as a Feather…

Compoziții proprii (Spanache și Mitrofan), playlist foarte scurt, însă piese ireal de lungi, secvențate incisiv în teme precise, învolburate rapid, apoi delicios improvizate, evidențiind, măcar, saltul imens al acestei formații titrate, de la opening band la niște interpreți în toată cinstea, câștigând publicul de partea lor de la prima explozie de ritmuri și sunet. Paradoxal, totuși, nu a fost destul încât să mă mulțumească. Am apreciat stilul lor, dar n-am putut să-l accept drept … stilat. Nagy se remarcă cel mai mult, și-n permanență, și cântă natural, extraordinar. Dar trupa rămâne inegală, si totodată concentrată pe un jazz de nouă generație, care este însă, oricum l-ai privi, accesibil, popular, exultativ-fascinant. Nu i-am ascultat până la capăt, dar chiar și așa, după nici două piese, a treia sonda deja, în mod static, aceeași sursă de adrenalină și de artificii, cu un interminabil dialog liber între principalii artiști. Sentimentul care nu m-a entuziasmat defel, în mijlocul unui spectacol negreșit viu și spumos, a fost că nimic mai presus de așa ceva nu avea sa se petreacă.

Comentariul editorului: Post-ul asta aici rămâne! Că doar primul comentariu nu-i de ici, de colo. E un fel de botez

Multzam Lxnch!