harmonium.ro

Nimic plăcut la început de poveste, cel puțin nu până la primele note ale muzicii – deși, luând în calcul cea mai însemnată parte din program, nici măcar atunci. N-are cum să fie altfel când te deplasezi o jumătate de zi până în capitală și o resimți a țintuire, presare, secătuială. Nimic semnificativ în așa o existență, decât că am ținut să mă duc, la doar câteva ore după cursă, la primul meu concert de la Festival și, mai abitir, să ascult Mahler VI. E drept, puteam să-mi planific totul mai din timp și să mă înfățișez aseară absolut zen; așa, necum vreun compromis de la a prinde pentru prima oară a Șasea într-un concert.

Săracă denegare și la cât de plină a fost sală, cu siguranță cel mai numeros public pe care îl știu la o simfonie de Mahler. Dar poate insist prea mult asupra ei; a fost, totuși, vorba și de London Symphony Orchestra. Și cu Horia Andreescu. Stai, că nu a sunat bine. Read the rest of this entry »

12 zile cât 12 luni la un loc – pe cât de admisibil un asemenea motto pentru următorul punct din agenda istui blog, un pardon pe atât de convenabil față de cât de subțire zisa agendă a fost tot anul. Să fi scris până în acest moment despre mai multe concerte ori recenzat mai multe albume, aș fi zis acum că a relata de la Festivalul ”George Enescu” va fi un mod de a-mi ieși din rutina critică, de a mă înflăcăra pentru ceva diferit; așa cum stau lucrurile, nu pot decât să sper că se vor subînțelege toate. Simt că mă reflect oarecum în activitatea de pe acest blog, căci nu pot zice că am fost la evenimente mai serioase decât cele menționate. La capătul unei veri nereușite, după un ”pas” conjunctural zis Gărânei, de și abținându-mă sub pretexte mult mai tâmpe de la alte muzici sau excursii, mă consolez cu Enescu fiind o promisiune ținută.

Read the rest of this entry »

Sunt un om bizar și irațional, cu puncte de vedere bizare și iraționale, iar moartea n-a fost un subiect evitat de mine, ci, o bună perioadă, de mare însemnătate. La întâmplarea unor nenorociri, au existat cei care, amintindu-și de ideile mele nonconformiste și de cât de mult i-am putut enerva cu ele (sau chiar cât de incapabil emoțional sunt), au ținut să-mi spună câte prostii am putut să debitez și să-mi deschid ochii la cum și prin ce trece lumea. De atunci (a nu se înțelege, din cauza asta) mi-am uitat definițiile și însemnările prin sertare. Iar acum trei ani, vestea morții lui Esbjörn Svensson mi-a trezit eludata-mi reacție umană și tulburătoare. M-a îndoliat, precum nicicând altcândva.

Mă încadrez într-un fanbase al unor artiști vechi care nu mai sunt sau, neîntârziat, nu vor mai fi printre noi. Dar cu E.S. a fost altfel, chiar dincolo de vârsta sa ori de cât de mult sens a avut accidentul. Nu mulți îți sunt artisții favoriți și nu periodic se întâmplă să-i pierzi. Mai tragic este sentimentul muzicii care s-a stins. În 15 ani de muzică – muzici! – tot mai scindată și vremelnică, agățându-se tot mai mult de momente rare de inspirație, parcursul incredibil de unitar, logic și tot mai spectaculos și mai special al Trio-ului a marcat, paradoxal, o generație întreagă.

Dacă nu aș simți o ușoară doză de marketing și viciere în post-producția ultimului lor album, Leucocyte (lansat la trei luni de la moartea lui Svensson) – prin titlul sugestiv, grafica de album ce se dezintegrează și nume de piese fatidice (”Premonition”, ”Ad Mortem”), aș crede că este expresia profundă a ceva. Niciodată E.S.T. nu au dat semne serioase de preschimbare, în afară unui (nu-)jazz dorit a fi tot mai personalizat și tot mai briliant; deodată, produseseră avangardă, improvizație pură, plină de angoasă sau freamăt în locul exultării și a sclipitorului, foarte încărcată și intricată; bizară și irațională. Și nu în ultimul rând, suna a apogeu; și, sub influența sorții lui Esbjörn, a cântec de lebădă.

Read the rest of this entry »

English version: here

Există supereroi, se află printre noi, sunt acum convins de asta. Peter Brötzmann Chicago Tentet +1 formează o ligă, cei mai mulți dintre ei dintr-un mediu și de o formație diferite, unii mai degrabă antagonici de firea lor decât bonomi.

Dincolo de poveștile și (super)puterile fiecăruia, proaspătul septagenar, bardul din Wuppertal, este cel care polarizează. Știindu-i stilul memorabil, intransigent, nemijlocit, în expresii tabu și esențe primale – tuturor acestora găsindu-li-se, miraculos, nuanțe – te-ai gândi imediat că acest crez este de-ndată dictat (sau, într-o accepțiune estompată: transmis) întregului colectiv. Dar Tentetul se numără printre cele mai versatile trupe de free-jazz. Muzica se schimbă de la un concert la altul – ceva ce toți muzicienii la un loc țin să sublinieze fără șovăială și pe care mizează, de parcă ar fi un cod.

Read the rest of this entry »

”Ce mișto a fost concertul.” Atât am reușit să scriu pe hârtie, la trei zile după ce m-am întors acasă. Un concert Van der Graaf Generator ar trebuie să mă inspire mai mult decât atât.

Două săptămâni și ceva mai târziu…

Read the rest of this entry »

Nu este nimic în neregulă cu radioul dumneavoastră. Nu încercați să schimbați frecvența. Noi controlăm transmisiunea…

N-am venit să vă colind de sărbători, sunt mai mult un Grinch sadic și pe jumătate nebun. În funcție de percepție, vor fi justificate în continuare experimente muzicale și exprimări radicale din ultima jumătate de secol, însă la fel de bine ele pot fi capetele de acuzare întru condamnarea acelorași demersuri. Dar mai bine să nu facem un scop din asta acum. Sunt greu de spicuit puncte tari și slabe, se supune cu siguranță încercării (cu un hazard al primei impresii ce trebuie ocolit) o muzică imposibil de parcurs într-o perioadă rezonabil de compactă, o artă deseori indiferentă gusturilor comune, standardelor conservate și sentimentelor personale.

Scriind și dintr-un motiv personal, îmi rezum un an concentrat pe muzică electronică, electro-acustică sau, poate mai simplu de gândit, avangardă sonoră, experiență ce s-ar putea la fel de bine să se prelungească sau să mi se pară că a ajuns la un punct în care nu mai pot fi impresionat așa de mult – așadar, anul deschiderii totale către muzica modernă, ori, din moment ce s-a precizat că depinde de perspectivă, al unui foarte ciudat puseu de meloman.

Read the rest of this entry »

Viciez de ceva vreme acest blog cu recenzii extrem de favorabile, în care argumentele s-ar fi predat din start și orice umbră de îndoială pare implauzibilă, iar emoția întâlnirii cu un artist pentru care m-aș lupta să-l numesc inimitabil este îmbătătoare – prezentându-mă astfel ca cineva care nu ia în serios decât cele mai promițătoare și speciale performanțe, fără balansul critic al unor alternative muzicale, dezamăgiri, reprezentații reci, imperfecte, de umplutură ori multe alte concerte care se situează undeva la mijloc. Nu mă voi dezice nici acum, cu atât mai mult cu cât concertul Laurei Anderson (11 noiembrie 2010, Teatrul Național de Operetă ”Ion Dacian”, București) a fost impresionant.

Nu-mi pot reaminti de când datează și cum s-a dezvoltat pasiunea mea pentru Laurie. Prima impresie puternică trebuie să fi ținut de stilul ei bizar din anii grozavi ’80, de un progresiv curios, feliind o avantgardă interpretabilă (prin ancorarea în estetic și neconturarea extremelor), cu o tentă de pop respinsă de ea dar acceptată colocvial și o abordare relativ minimalistă de motive muzicale, lăudabil de volubile și creative. Altfel, pe Laurie o descoperi cel mai bine prin sincretismul ei, cu un nucleu încadrat în performance art, în care introduce diferitele sale măști actoricești, mișcări scenice, gesturi și poziții, aranjamente muzicale, montaj ideatic, stand-up comedy, povești, cântece, interpretări și improvizații – o listă intenționat lungă, pentru că toate se adună cu adevărat.

Read the rest of this entry »

Al doilea concert la Bunker, a doua experiență nouă și în mod fericit diferită pentru mine, spărgând gheața concertelor Kumm. O întâlnire mai puțin spontană și distractivă pe cât a fost Blazzaj. Trupa a susținut un concert specific, mărginit noilor peripeții prin toată țara, fără particularități – dacă nu luăm în considerare că Far from Telescopes e foarte aproape de aniversară, iar noul tobar John Ciurea (care, în mintea mea înțesată cu prog, pozează mars-voltian) s-a prezentat publicului timișorean.

Obișnuiesc să-i consider favoriții mei, în contrast cu Urma și mai ales cu Byron (ca să mă rezum doar la acest triumvirat), cu un Different Parties care se îndepărtează lent și nostalgic drept cel mai bun album al lor, de nu și al generației pomenite. Deocamdată, lucrurile stau invers în ce privește stilurile lor concertante: Kumm par direcție, Urma găsesc cum să arunce o lumină aparte asupra lor, iar Byron, deși îmi lipsesc propriu-zis din ecuație, mi-au dat destul indicii că ar fi cei mai artistici.

Read the rest of this entry »

(publicat inițial pe MuzicaDeVest, 14 octombrie)

Poate că cele trei evenimente muzicale nu au ceva în comun, dar concertele propuse de clubul Bunker din Timișoara pentru luna octombrie pot fi considerate cu ușurință o serie, și încă una cu șanse reale de succes: în 13 octombrie, Blazzaj au cântat acasă pentru prima dată de la Revelion; Kumm urmează să concerteze joia viitoare, iar pe 28 octombrie Marius Pop & The ”M” Theory își vor promova noul album.

Read the rest of this entry »

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

Read the rest of this entry »