harmonium.ro

III. Ziua blestemată

Nu găsesc o introducere prea inspirată pentru ziua de sâmbătă a festivalului, dar nu e de negat că ține de vremea urâtă care a dat totul peste cap. Uitată atmosfera luminoasă de vineri seara, cu răcoarea nopții instalată pe armonii de bluegrass și fusion, gustate de mii de oameni; o zi răsucită, prematur obscură, permanent tulburată, cu puțini fideli rămași într-un loc cvasi-pitoresc năclăit. Nu știi cu exactitate ce să zici de aste furtuni; nu sunt pure întâmplări, dar nici parte din spectacol nu ne place să le numim; este un cerc vicios, în care ne sunt blestemate poate cele mai frumoase momente, iar noi trimitem înapoi aceleași sudălmi. Pentru cei ce nu renunță (câteva sute de devotați, aș zice, din care unii au stat în ploaie doar de-al naibii), continuă cumva și povestea. Se pregătește concertul, însă la semnul celor mai puternice rafale, instrumentele și boxele se acoperă și toată activitatea încremenește. Până când nu devine o ploaie cicălitoare, furtuna e pe cinste. La mâncarea caldă nu se renunță, iar cei care te servesc cu clătite uriașe îți pun și o casetă cu be-bop vechi.

(more…)

Cu riscul de-a mă fi cuplat la doar o mică parte din acțiunea și atmosfera evenimentului, concentrându-mă religios numai la muzică, pot afirma fără rezerve că al doilea sezon petrecut la Festivalul Internațional de Jazz de la Gărână a fost o experiență cu mai puține surprize. Ansamblul de imagini, momente și senzații tinde a se înveșnici, odată ce revii, revezi, retrăiești. Drumul pe jos de la Brebu Nou, care dă ocol lacului Trei Ape, cu suitele sale de corturi este neschimbat, parte a unei deplasări (pentru mine pe jos) devenite ritual. Marea scenă din Poiana Lupilor, cu intrarea ce aduce a mini-ranch, rămâne și ea neclintită. Mulți suspecți obișnuiți printre organizatori, echipă de sunet sau chiar spectatori, pe când Florian Lungu (Moșu) nu renunță la cel mai bun costum al său. Mesele adăpostite în lateral sunt rezervate atâtor nume (poate aceleași în fiecare an), iar cele din spate de tot țin deja de tarabe, locuri improvizate de restaurant, fiind mult prea depărtate de inima muzicii pentru a te satisface. Întregul complex în sine continuă să fie, după cum observ din alte relatări, un subiect controversat, împărțindu-ne în ascultători, melomani, elitiști și degustători de tradiționale, intruși, cheflii, simpli turiști, neștiutori, neinteresați, băgători de seamă sau alte specii. Cu vremea continuăm să ne dușmănim.

Nici ce ține de muzică nu prezintă atât de multe excepții pe cât ne-ar plăcea să credem. Tot douăsprezece au fost și trupele din acest an, majoritatea împingând spectacolul înspre o diversitate care, în egală măsură, te stimulează, te distrează și pune în dificultate. Orele de începere se deplasează, pregătirile n-au sfârșit, ordinea artiștilor se poate schimba. Marile nume cântă în ”prime time”, făcând finalul propriu-zis ceva mai puțin impresionant. Dar muzica rămâne elementul reînvigorant, izvor și leac. Până și cu revenirea unor eroi se făuresc alte impresii, cele mai reușite acte muzicale inspirându-te să le numești pe veci memorabile.

(more…)

Klezmer pour violon et piano

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Muzica – familiară în ton și în joc cercului de fani, răscântată de cei doi soliști. Îmi dau abia acum seama că, într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul – impresia de moment a fost cea a unei selecții bine structurate, cu două sau trei intermezzo rare, melancolice și melodice, printre dansuri și artificii.

Prin urmare, putea ieși un recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), fără mari surprize, cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

(more…)

…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (reinterpretările pot fi considerate la fel de bine pivotale sau întâmplătoare), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai serioase decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care îi limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectarea fixă în spațiul componistic, fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.

(more…)